Articulate

Se vehiculează în ultima vreme, şi la nivelul opiniei publice şi la cel oficial, necesitatea revizuirii constituţiei ca răspuns la inadecvarea legii fundamentale la realităţile democraţiei româneşti, dovedită în anii anteriori de blocajele instituţionale cauzate, în principal, de vioiciunea preşedintelui-jucător, prea zglobiu pentru o lege, fie ea şi fundamentală (vezi implicarea tot mai pronunţată a Curţii Constituţionale în tranşarea disputelor), iar de la ultimul descălecat, dovedită de “voinţa poporului” care s-a pronunţat întru schimbare.

Deşi stiu că preocuparea pentru o versiune care să servească mai bine “interesul naţional” e departe de a fi autentică, fiind mimată cu mai mult sau mai puţin talent pentru obţinerea de diverse avantaje personale directe sau indirecte, vin şi eu cu o propunere de organizare a sistemului de desemnare a “reprezentanţilor poporului” pe o bază care să reflecte cu mai multă acurateţe atât reprezentativitatea, cât  şi responsabilităţile asumate atunci când ceri sau acorzi investitura.

În principiu, toţi cei care vin în faţa noastră periodic şi ne cer voie să ne conducă vor, de fapt, să îi lăsăm pe ei să administreze resursele tuturor întru binele comun. În realitate ei confundă binele comun cu binele propriu, dar atât în principiu, cât şi în realitate, obiectul de activitate îl constituie administrarea resurselor tuturor.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să considerăm România o societate pe acţiuni, iar acţionarii toţi contribuabilii ei, aleşii vor fi managerii desemnaţi de acţionari să administreze această societate. Asta presupune gestionarea tuturor resurselor (in calitate de active) în scopul obţinerii de profit pentru acţionarii societăţi; în caz contrar, fiind obligaţi să răspundă civil şi, de ce nu, penal pentru lipsa de performanţă (cuantificabilă).

Pe baza acestei analogii, ajungem la cauzele situaţiei de fond existente în prezent, în care cetăţeni fără calificarea de cetăţean (fără să contribuie în mod direct la bunăstarea cetăţii), decid şi pentru ceilalţi în virtutea dreptului la vot universal şi egal.

Motiv pentru care votul ar trebui sa fie distribuit proporţional în conformitate cu contribuţia fiecărui cetăţean la PIB. Astfel cel ce munceşte mai mult şi mai eficient şi, în felul ăsta, plăteşte mai mult la bugetul de stat, să poată decide într-o mai mare măsură cine să-i administreze banii (şi, eventual, cum: în baza mandatului acordat pe priorităţile stabilite-şcoli, spitale, şosele, poliţie, justiţie, administraţie, etc.), decât unul care contribuie foarte puţin sau deloc. Cine ii dă dreptul celui din urmă să decidă cine şi cum să administreze banii primului? Desigur, votul universal si egal.

Astfel s-ar introduce responsabilizarea bivalenta in momentul acordării votului: atât din partea votantului, cât şi din partea votatului, fără nici un fel de constrângeri suplimentare legislative sau morale (m-am săturat să tot aud “cine nu votează, nu are dreptul să comenteze” – atâta timp cât plătesc taxe am tot dreptul din lume să cer socoteală asupra cheltuirii banilor mei, fie că i-am ales eu sau nu pe cei care îi cheltuiesc).

Intuiesc că obiecţiile care i se vor aduce acestui sistem se pot grupa în două categorii: principiale (introduce ierarhii censitare între cetăţeni) şi bazate pe teama de oligarhii.

Celor principiale le voi spune că acest tip de sistem nu împarte cetăţenii în cetăţeni de rang superior şi cetăţeni de rang inferior, căci nu împiedică pe nimeni să se manifeste şi să creeze curente de opinie, atitudini civice, educative sau mobilizatoare, doar că decizia aparţine în final celor ce contribuie în mod direct la bunăstarea cetăţii.

Celorlalte le răspund că nu există un sistem perfect şi că orice e uman e coruptibil, şi că, desigur, e posibil ca o mână de oameni să-şi distribuie resursele publice astfel încât la următorul ciclu electoral să fie în postura de contribuabili majoritari şi să concetreze astfel şi decizia în mâinile lor interesate. Dar aici ar trebui sa intervină voinţa responsabilă a “acţionarilor” şi să împiedice din faşă orice încercare de abuz, printr-un mecanism de verificare şi control permanent al “echipei manageriale”.

Numai aşa putem spera ca sistemul să scoată la suprafaţă oameni care să administreze bunul comun cu pricepere, responsabilitate, înţelepciune, competenţă şi, poate, în primul rând, cu bună-credinţă.

Sărbătorile de Paşti mi-au oferit un bun prilej pentru adâncă reflexie în legătură cu sensul vieţii şi condiţia umană. Par lucruri grele şi complexe, ce necesită travaliu cerebral, însă, în fapt, nu e nevoie decât de un surplus de conştiinţă (ieşirea din rutina imbecilizantă) şi o rarefiere a preocupărilor mărunte, cotidiene.

În lipsa activităţilor specifice cursei zilnice, începi să te întrebi dacă eşti bine şi satisfăcut sau (superior uman) împlinit?… ce-ţi lipseşte şi ce ţi-ar trebui să atingi starea proiectată?..şi continui, în fapt, să pui în discuţie proiecţiile şi idealurile visate, ajungând în cele din urmă la întrebările primordiale cine sunt? de unde vin? şi unde mă duc?…şi dacă mă duc, contează cum?…care este rostul trecerii mele prin faza asta?…şi de ce tocmai conştiinţa propriei existenţe îmi provoacă cele mai mari incertitudini?…

În exerciţiul punerii de întrebări şi căutării de răspunsuri la lumina lumânării de Înviere, mi s-a părut propice să identific, dincolo de răul pe care ni-l fac ceilalţi sau care îl imputăm celorlalţi (oameni politici lipsiţi de scrupule şi viziune, care viciază sisteme, legitimează furtul şi non-valoarea; corporaţii sau organisme multi-naţionale, care impun sclavia de tip modern, consimţită; ignoranţi care distrug în mod inconştient planeta; vecini care invadează neinvitaţi spaţiul intim etc.), boala care ne-o auto-provocăm, de care suntem singuri vinovaţi (dar ale cărei efecte se propagă social depăşind sfera individuală), şi care duce la degenerescenţă spirituală.

Nu-mi propun să fiu original (nu cred că sunt, şi nici n-am căutat vreodată asta, nu mi s-a părut relevant la nivel de existenţă), ci doar personal.

Astfel, cred că suferim de SMinteală cronică, ce se manifestă prin avânt şi apetit de a depune eforturi considerabile pentru a face lucruri în esenţă mărunte şi deşarte justificate de scopuri iluzorii. De cele mai multe ori, acestea din urmă nici măcar nu ne aparţin şi nu ne reprezintă, nu le-am născut noi dintr-o slăbiciune proprie sau nevoie bazală ocazională, ci le preluăm, ca universal sau majoritar valide, fără pic de spirit critic de la alţii. Context în care, realizarea lor (ca şi nerealizarea), nu ne oferă decât poate confortul că nu va trebui să dăm explicaţii pentru alegerile noastre (suntem apăraţi de tendinţe, modă şi turmă).

Foarte preocupaţi de asigurarea unei conjuncturi externe favorabile, rămânem nepăsători de echilibrul şi dezvoltarea interioară care ne-ar asigura independenţa faţă de variabilele exterioare.

Mai aproape de sensul vieţii mi se pare, nu cel ce trăieşte satisfacţii şi împliniri datorită privilegiilor unei situaţii favorabile (avere, slujbe bine plătite, funcţii înalte, acces în cluburi sau organizaţii exclusiviste etc.), ci cel care e capabil de asta şi fără aceste elemente de context.

De aceea cred că antidotul pentru rătăcirea noastră este SMerenia, manifestată în primul rând prin conştiinţa permanentă a condiţiei vulnerabile a omului, ce ne obligă să stăm cu privirea în sus, spre cer, şi nu să ne uităm arogant şi trufaş în jos.

Moartea mă determină să fiu esenţial, rostea Petre Ţuţea, concentrând aforistic teama de a irosi viaţa şi potenţialul uman nelimitat în demersuri supralicitate.