Articulate

Cineva mi-a urat recent „încearcă, pentru o clipă să fi singur şi inactual”. Este timpul să-mi folosesc acest privilegiu şi să scriu despre ceva ce nu are legătură directă şi imediată cu freamătul zilelor acestora. Plec de la premisa-concepţie (generalizată – cum îi stă bine unei premise şi personală – cum îi stă bine unei concepţii) că nu rezonez, deopotrivă, cu telespectatorii B1 şi Antena 3, prea rigid-radicali în opţiunile lor (fără a lăsa loc de nuanţări şi corecţii). Nu exclud asumarea unei misiuni, subordonarea întregului la un obiectiv (explicit sau implicit), tălmăcirea partinică şi subiectivă a unor fapte, situaţii, idei, însă acuz abordarea strict mono-coloristică, convingerea de nezdruncinat că ceea ce se prezintă sau se vede este singura culoare ce face bine ochiului, dezirabilă, altfel mai bine închizi ochii. Îmi pare contra-productiv, conflictual, chiar toxic.

Cu toate acestea sunt un devorator sistematic al programelor TV. Astfel, asist tulburat cum personaje învestite cu rol de formatori de opinie sau insinuate la o tribună publică, pe bază de tupeu, debit verbal suculent, venin ce trebuie să-şi găsească victime sau aluat de histrioni, manifestă total dezinteres pentru funcţia educativă asociată unei astfel de posturi. Aspect ce-i face faptic ilegitimi (din păcate nu şi în ochii noştri sau ai lor).

Ignorând sau neconştientizând faptul că televizorul (lângă care se alătură tot mai viguros Internetul) a devenit cea mai răspândită metodă educaţională de masă, realizatorii şi producătorii TV, în cvasi-totalitatea lor, sunt ataşaţi entuziast de rating, profit, notorietate, refuzând orice responsabilitate civică, socială, pedagogică (în afara celor ce le hrăneşte conjunctural vanitatea). Scuza frecventă a acestor iubitori de arginţi şi şlefuitori talentaţi ai propriei imagini este că profilul educaţional invocat nu se regăseşte în fişa postului lor. Replica favorită a lor este că nu ei (părţi componente ale unor entităţi private angrenate colţos în economia de piaţă), ci instituţiile statului (în cazul lor, în special, televiziunea şi radiodifuziunea publică) ar trebui să se preocupe cu livrarea de doze educaţionale şi culturale, vitale unei atmosfere respirabile.

Cinic, iresponsabil şi nimic mai fals. Pe acelaşi model, grădiniţele, şcolile sau univesrităţile private nu ar trebui să fie interesate de formare personală şi profesională (şi nici evaluate şi judecate ca atare), ci doar de numărul candidaţilor şi al absovenţilor.

Expresia cea mai iritantă a acestei atitudini de neînţeles la o întreagă categorie profesională este lauda publică cu audienţele. Nu îmi dau seama ce psihologie de masă aplică, însă, recunosc, nu mai suport să-mi vânture prin faţă nişte cifre şi procentaje care să le ateste calitatea de lideri de audienţă (bineînţeles că nu la nivel general, ci pentru un anumit interval bine ales, de vreo câteva minute, pentru nişte caracteristici ale publicului cel puţin halucinante într-o lume în permanentă mişcare – cu vârsta între 25 şi 45 de ani, mediu urban, mă întreb rezidenţialele Pipera şi Corbeanca dacă intră la rural).

Pentru telespectatori în general nu contează cât o are de mare (audienţa) un realizator sau altul, aceste sondaje/măsurători fiind exclusiv de uz intern (pentru publicitari, directori de programe, patroni, producătorii sau realizatorii înşişi). Încerc să induc o analogie masculină vulgară, căci evit să o descriu. Exhibarea publică a dotării personale este neavenită (chiar necuvenită), un scandal. Poate deveni atu doar în manifestări strict personale, intime. De aceea, le recomand să o ţină departe de văzul nostru, că sincer nu mă interesează dacă, alegând să vizionez o emisiune, un program TV etc., în acelaşi moment în blocul meu, cartier, oraş, ţară şamd sunt şi alte zeci, sute, mii de persoane care fac acelaşi lucru. Irelevant şi iritant ca o opţiune personală să mă transforme în indicator, unitate sau chiar subunitate statistică. În mod relativ similar, când aleg să văd un film la DVD player, voi repeta experienţa strict pe raţiuni individuale/personale şi nu dacă şi alţi vecini, prieteni, cunoştinţe (din mediul urban sau rural, tineri sau vârstnici, intelectuali sau muncitori calificaţi, femei sau bărbaţi) au făcut exact acelaşi lucru în acelaşi interval de timp. Afişarea pe post a audienţelor, comparaţiile vanitoase cu colegii de breaslă sunt gesturi vulgare şi arogante, ce denotă complexe comportamentale sau instituţionale.

O dispută personală (tranşată public) între două personaje cu notorietate televizuală (Mihai Gâdea şi Andrei Pleşu) a dus această exhibare neruşinată a audienţelor la un nivel superior. În trânta celor doi (faţă de care nu vreau să-mi exprim vreo opinie), la un moment dat s-a apelat la un contra-atac fulgerător pe flanc, care ar fi putut fi eficient şi dezirabil, dacă nu s-ar fi petrecut prin depăşirea conturului terenului, adică prin depăşirea liniei de „out”. Astfel argumentul folosit pentru punctarea decisivă au fost audienţele, comparându-se aparent inocent cifrele de la „Sinteza zilei” – Antena 3, „Dănutz SRL” –TVR1 cu cele înregistrate de emisiunea lui Pleşu şi Liiceanu de la TVR1. Prin acest procedeu, Pleşu ar fi trebuit să-şi retragă timid şarjele şi să se autoizoleze, că oricum este evitat de publicul larg, fiind marginal, periferic şi mărunt.

Doar că silogismul uzitat îmi zgândără mie „algebra”. E ca şi cum profesorul de sport ar fi declarat liderul de necontestat al colegiului profesoral şi s-ar manifesta superior în cancelarie cu „profa” de chimie, întrucât după un sondaj în rândul elevilor de-a şaptea a rezultat că preferinţele acestora se îndreaptă către orele de educaţie fizică în proporţie de 81%, iar cele către lecţiile de chimie doar la un nivel de 0,02%. Zic să introducem în programa şcolară 12 ore de sport pe săptămână şi o oră de chimie la 3 luni că altfel suntem deplasaţi, ilegitimi şi abuzivi.

Apelul meu este să redevenim rezonabili şi responsabili. Emisiunile culturale trebuie să existe, iar la televiziunea publică prezenţa lor e obligatorie, indiferent dacă fac audienţe sau nu, dacă se pot autofinanţa sau nu. Într-o societate în care emisiunea lui Pleşu şi Liiceanu ar face audienţe mai mari decât Dănutz SRL şi Sinteza zilei, nu am avea clasa politică pe care o avem, nu am avea jurnaliştii pe care îi avem, cei doi oameni de cultură ar trebui să-şi sporească semnificativ eforturile pentru a rămâne proaspeţi şi în actualitate, iar noi ceilalţi am conştientiza, de exemplu, că de Crăciun celebrăm naşterea lui Isus şi nu tăierea porcului sau coacerea cozonacilor, masacrarea stomacului şi luarea cu asalt a mall-urilor pentru cadouri, unele fără nici o legătură cu spiritul creştin.

Pe acest raţionament, filmele porno probabil l-ar scoate pe Gâdea din grila TV, dar ar transforma în timp publicul din oameni (mai buni sau mai răi) în animale în călduri.

Deşi diversioniştii establishment-ului se străduiesc asiduu zilele acestea să ne(vă) convingă că nu avem alternativă, toţi sunt la fel şi că, bun-rău, ăsta e “sistemul” sclavii căruia să fim, o teorie născută în perioada interbelică şi alungată încă de la început la periferia dezbaterii publice de ctitorii “sistemului”, începe să prindă glas în ultimii ani începând din Statele Unite (unde falimentul a ceea ce numeau capitalism se intrezăreşte tot mai clar, la numai 20 de ani de la falimentul bolşevism-comunismului), şi ajungând până la noi, unde ea a mai fost implementată cu succes înaintea celui de al doilea Război Mondial.

Este vorba de teoria distributistă, întemeiată pe tradiţia şi valorile creştine, ca alternativă la oligarhia financiar-bancară a capitalismului corporat sau la oligarhia birocraţiei statului socialist. Fiind un model construit în jurul omului ca persoană unică şi irepetabilă, promovând libertatea individuală şi dreptatea socială, n-a putut fi suprimat în totalitate şi, sub diferite forme, a coexistat cu celelalte două construcţii abstracte care au încercat în zadar să îi răpeasca definitiv omului darul cel mai de preţ primit de la Dumnezeu: libertatea.

Şi, pentru că ne-ar plăcea ca societatea în care trăim să fie irigată de un astfel de suflu, reproducem mai jos pentru diseminare Manifestul Ligii Distributiste Române “Ion Mihalache”:

Vrei stânga, vrei dreapta, vrei stânga dreptei şi dreapta stângii? NU!

NE OPUNEM:
– Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public şi nu trebuie privatizat, ci parţial mutualizat. Trebuie îmbunătăţit prin investiţii;
– Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile romanilor.
– Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparţin românilor şi trebuie exploatate de către statul român.
– Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole şi pădurilor. Ele sunt ale românilor.
– Un NU hotărât asumării responsabilităţii de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-şi recâştige rolul său).
– Un NU hotărât investiţiilor speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (Un DA hotărât pentru salvarea Roşiei Montane).

Pe parcursul unei vieţi întregi, fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de cele trei componente ale fiinţei sale care îl definesc: trup, minte şi suflet. Oamenii care ne ajută în demersul ăsta ar trebui să fie cultivaţi, sprijiniţi şi recompensaţi pe măsura importanţei decisive pe care o au în orice organizare socială.

În esenţă, ei sunt doctorii, profesorii şi preoţii (indiferent de confesiune). Tocmai de aceea, pentru ca şansele de reuşită întru dezintegrarea unei societăţi să fie cât mai mari, statul-infractor face tot ce poate pentru a-i nimici pe aceştia.

Pe cei mai mulţi, dacă nu îi distruge fizic cu nivelul de subzistenţă la care au fost aduşi, sau psihic atentând la demnitatea lor scuipându-le în faţă mojicii de genul “60% din diagnostice sunt greşite”, “şcoala românească scoate numai tâmpiţi” sau “să nu se plângă la câtă şpagă iau din tratamente sau meditaţii”, îi alungă spre alte zări, dacă nu mai luminoase, măcar mai sigure şi unde să fie respectaţi pentru anii îndelungaţi de studiu şi devotament în numele binelui celuilalt.

Despre preoţi nu imi propun să vorbesc acum, modul în care ierarhia BOR (care coordoneaza dogmatic cea mai importantă confesiune de la noi) a fost infiltrată cu înstelaţi ascunşi sub sutană chiar de la vârful său, fiind un subiect care merită o atenţie specifică, dar cutia milei pe care toate bisericile o folosesc mi-a inspirat ideea pe care incerc să o împărtăşesc în continuare.

Îmi e foarte clar, mie cel putin, că statul-infractor nu are nici un interes să menţină societatea sănătoasă fizic şi mental, aşa că singura şansă pe care o avem (în afară, desigur, de fugă) e să încercăm noi înşine să ne dezvoltăm un sistem de coeziune socială care să excludă de la participare statul.

Astfel, dacă doctorii şi profesorii şi-ar deschide fiecare un cont propriu public pentru donaţii (aici sau aiurea, în cazul în care rapacitatea statului va încerca să îl supraimpoziteze), semenii lor recunoscători şi responsabili ar putea să depună în mod benevol, lunar sau ocazional, sume stabilite în mod unilateral de către donator, medicului (medicilor) sau profesorului (profesorilor) faţă de care se simt legaţi pe bază de istoric sau, profilactic, investindu-i apriori cu încrederea lor.

În acest fel, munca unor oameni, care învaţă o viaţă şi au o responsabilitate crucială pentru societatea in sânul căreia işi desfăşoară activitatea, ar avea o şansă să fie cât de cât recompesată fără a trebui ca beneficiarii să fie puşi în situaţia absolut penibilă de a cere de pomană (aşa-zisa şpagă) pentru a-şi face meseria pentru care s-au pregătit.

În aceste vremuri cei care incep să profeseze (chemaţi de har sau împinşi de familii) trăiesc la limita sărăciei sau la mila familiei, cu venituri lunare ce sunt depăşite cu uşurinţă de breslaşi mediocri (instalatori, zugravi, mecanici auto etc) sau funcţionari-procedură din bănci sau alte corporaţii uni- sau multinaţionale.

Probabil că sunt destui dintre profesioniştii în vârstă care şi-au dezvoltat sisteme de servicii contra cost, care să îi motiveze, împinşi de conjucturile defavorizante în care s-au dezvoltat, şi singurul lucru care îi aşteaptă pe cei ce vin din urmă e să se adapteze unor astfel de sisteme ca să poată supravieţui, dar sunt mulţi care nu aşa vad meseriile pe care şi le-au ales.

Cunosc medici sau profesori aflaţi în primii ani de meserie, care trebuie să străngă bani câteva luni bune ca să îşi poată permită să cumpere cărţi (nici nu mai vorbesc de frigidere, case sau maşini).

Când ne înverşunăm împotriva celor care se bucură de atenţii sau a celor care cer “şpagă”, ar trebui să ne gândim că el e cel care îţi poate salva viaţa (care e numai una şi nu prea îţi poţi permite sa o joci la cacealma) sau care îţi poate educa copilul (într-o periodă care îi va marca decisiv traiectoria) şi că NIMIC în ţara asta nu îl poate motiva să continue aşa, iar perspectivele nu îl încurajează deloc, motiv pentru care, alarmant de mulţi, aleg să plece, rămânând din ce în ce mai puţini, mai demotivaţi sau mai slab pregătiţi, petrecându-se din ce în ce mai des întâmplări ca cea povestită aici.

Recompensându-i în mod direct, fără intermediari, pe cei pe care îi consideri demni de statutul profesional pe care l-au ales, nu numai că îi încurajezi să continue, ci şi creezi premisele ca toţi să îşi dea cât mai tare silinţa să te mulţumească pentru a se bucura de recunoştiinţa ta, fără să fie nevoiţi să se umilească în faţa ta cerându-ţi sau acceptând atenţii pentru asta.

Evident că cei mai multi nu o să dea niciodată nimic, doar trăim într-o ţara de oameni aproximativi, , focusaţi exclusiv pe viitorul propriu de 3 secunde, o dovadă fiind preşedintele aproximativ pe care şi l-au ales să-i conducă, dar mai sunt încă mulţi care nu simt, nu gândesc şi nu acţionează aşa şi care sunt în stare să conştiientizeze că s-ar putea să ai nevoie la urgenţă pe la 2 dimineaţa şi să nu mai găseşti pe nimeni capabil să te trateze, iar Budapesta sau Viena să fie pentru tine prea departe, sau ca, în ciuda guvernatei germane cu care îţi creşti copilul, efortul lui să fie subminat o viaţă întreagă de membrii colectivelor din care va face, inevitabil, parte.

Sunt sigur că există oameni care ar recompensa un medic care le dă viaţa înapoi, sau măcar le aduce încredere şi forţe întregite pentru o viaţă normală, după cum sunt sigur că sunt oameni care ar răsplăti efortul unui dascăl care le-a ghidat destinul.

Oameni care pot să-i ajute pe aceştia să îşi recupereze demnitatea furată de nişte impostori ai sorţii.

Soluţia facilă e, desigur, la îndemână: eu plec, nu mă interesează, faceţi voi ce vreţi, pe mine nu o să mă afecteze, mă integrez în societăţi gata articulate.

Dacă te-ai decis, însă, să rămâi să lupţi, pentru că iti sunt dragi locurile în care ai devenit om, pentru că iubeşti oamenii care ţi-au fost aproape sau pentru că pur şi simplu eşti prea comod să faci schimbări revoluţionare în viaţa ta, atunci ar trebui să realizezi că o societate dezintegrată se supune exclusiv regulilor regnului animal: selecţia naturală şi supravieţuirea speciei, reguli de pe urma cărora supravieţuiesc numai cei biologic foarte puternici, în rândul cărora, cu o probabilitate îngrijorătoare, s-ar putea să nu te afli.

(n.n.: am găsit, undeva in blogosferă, o exprimare reuşită a unora dintre convingerile noastre, motiv pentru care o reproducem şi aici)

Brăduţ Florescu, unul din “vechii” publicităţii româneşti, şi-a
încheiat contractul cu Realitatea Caţavencu, unde coordona strategia de
comunicare a grupului, şi a plecat in Thailanda. Articolul de mai jos e scris după ce a plecat.

Autor: Brăduţ Florescu

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O
ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani,
muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni
şi înselătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (bătrânii), pământul
şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi
în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de
maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de
ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite
slabe, flamânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară
iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi
înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe
bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni
nu există viitor.

Pamântul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are
şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un
program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt
încurajaţi să crească pe langă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o
găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întamplă vreo criză globală de
alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”.
La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa
nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la
hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE.
Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă
până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte
sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot
înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam
de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce
înseamna pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi
cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei
care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi
gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de
partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul
îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt.
Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de
dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de
zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va
mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe
Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care
ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi
înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de
maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci
făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumatate, că trebuie să răspunzi
la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite
şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai
prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe
pereţi se găndesc serios să aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu
care se marită. Baieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting
pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se
prostituează.
Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar
noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii
noştri.

Sună-ţi familia, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru
vii şi pentru morţi.

Să trăieşti.

În Postul Crăciunului, mai mult ca în rest, mă surprind preocupat de ce se întâmplă cu mine și, pentru că nu sunt foarte puternic, simt că strădaniile și reușita personale depind în mare măsură de contextul social în care mă desfășor, de cei din jurul meu care, cumulat, se constituie în conjunctură externă. De aceea, frecvent resimt nevoia să-mi verbalizez percepția despre universul meu, fapt ce mă ajută uneori să-mi ajustez concepțiile funcție de noi sau surprinzători stimuli, să mă agăț de soluții ce-mi par la îndemână.

Când eram spre finalul procesului de transpunere a gândurilor într-o nouă scriere despre cât de exasperată și exasperantă este lumea de azi, cât e de toxică presiunea cotidianului asupra bunului simț, o bună prietenă mi-a transmis, intuindu-mi frământările, editorialul lui Andrei Pleșu – Despre frumusețea pierdută a vieții..!?

Regăsindu-mi atât de fidel gândurile personale în cuvintele scrise de Andrei Pleșu, continuarea demersului meu ar fi fost inutilă. Mai mult, am simțit chemarea de a merge dincolo de diagnoza descurajantă a societății românești actuale și a propune mici și simple exerciții de decență, care poate, prin multiplicare, să asigure restaurația bunului simț.

Am considerat că nu mai e de ajuns să condamnăm resemnați goana ce ne înghite centripet. Mereu pe fugă, trecem în viteză, cu o indiferență respectuoasă, pe lângă tot ce ar putea să conteze și să ne dea consistență. Tradițiile și pasiunile prezentului, ierarhizările valorice, dragostea, plăcerile puternice, căutarea adevărului și a rostului, tainele vieții și morții implică un atașament care ne-ar obliga să ne oprim, să stăruim…însă nu avem timp, continuăm să mărșăluim.

Încerc un prim astfel de exercițiu împotriva supreficialității și mediocrității, care pândesc răbdătoare să le cedăm vulnerabili, astfel încât să fim împinși în turmă pe potecile conformismului și mimetismului, seduși de confortul adaptării la împrejurări.

Alegerea numelui copiilor într-o familie este marcată de dificile încercări. Părinții vin fiecare cu liste ierarhizate descrescător după preferințe, prietenii, nașii, bunicii contribuie și ei, vreun pariu pierdut la beție poate marca momentul cu tensiuni suplimentare.

În toată această scotocire, ordonată sau nu, propun și eu lista mea: Gheorghe, Nicolae, Vasile, Ioan, Filofteia, Paraschiva, Ilie, Dumitru, Petre.

Onomastica amintită și propusă de mine a început, în vremurile noastre, să fie evitată pe nedrept, în locul ei consacrându-se tot mai frecvent nume cu tonalități exotice și/sau excentrice ori purtate de vedete de cinema sau actori de telenovele, fotbaliști sau pseudo-dive autohtone.

Nu consider că numele este esențial pentru destinul unui om, deși el poate să te protejeze, să te influențeze, să te scoată din anonimat sau să te complexeze. Însă nu suport injustețea încărcării cu semnificații negative a numelor unor sfinți ce au dus, în condiții potrivnice, o viață nu numai decentă, dar și pilduitoare pentru orice om cu bun simț.

Lupta mea de acum (departe de a se compara cu mucenicia celor ce au purtat aceste nume) este de fapt împotriva superficialității și ignoranței, care au făcut, cu timpul, ca de exemplu numele de Gheorghe (netransformat în anglo-saxonul George) să nu mai fie asimilat comandantului de oști, purtătorului de biruință, care statornic cu credința și convingerile sale a refuzat cinstiri și daruri împărătești, a suportat groaznice chinuri, mustrând deșertăciunea și neputința idolilor. De ce să permit ca stereotipurile unor mediocrități majoritare sau doar gălăgioase, să schimbe percepția valorii – Gheorghe nu mai este mucenicul de neam strălucit care a răpus, prin determinare și dreaptă credință, demonul ascuns în chip idolesc, de s-au tulburat idolii toți și au căzut și s-au sfărâmat, este doar un nume primitiv, rural, batjocoritor (și pentru cine?…pentru toți oportuniștii, dispuși la compromis și la trădare prin acte voluntare).

Nici un părinte nu-și va mai boteza fetițele Paraschiva sau Filofteia, întrucât tot ce e secular este luat drept zaharisit și depășit, ce e profund e taxat ca ciudat și nepotrivit, rădăcina creștină e catalogată habotnicie.

Dar poate află cu acest prilej și moldovencele noastre plecate la București să-și găsească sponsori care să le susțină delirul lor achizitoriu (haine, cizmulițe, poșete, bijuterii, mașini, case), că există la Biserica Trei Ierarhi din Iași moaștele unei sfinte – Parascheva – născută într-un sat al Traciei din părinți de neam bun, măriți și înavuțiți cu multe averi, ce, la zece ani, cuprinsă de dumnezeiești binevestiri, ieșind din biserică a întîlnit un sărac și ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia. După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă a repetat fapta de multe ori, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, chiar dacă de fiecare dată trebuia să suporte ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. O fetiță, ce a plecat de lângă părinți, și a devenit în urma unor experiențe spirituale o tânără cu obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi aplecare spre Dumnezeu, nu este o prezență la fel de puternică ca modelele de viață oferite de divele autohtone Monica Columbeanu, Ramona Gabor, Bianca Drăgușanu, Daniela Crudu (doar câteva din numele aleatoriu extrase din paginile unei reviste cu poze – ediția online – din ziua în care scriu).

Și pentru că mai toate tutele care ne invadează spațiul public și care marchează destinele fetelor din ziua de azi provin din familii cu greutăți financiare, spirituale, instituționale sunt gata să ofer, ca alternativă, memoriei colective un nume – Filofteia – o tânără și frumoasă fecioară născută din părinți creștini bulgari, lucrători de pământ cu meșteșug și simpli cu cunoștința. Rămasă orfană de mamă la vârsta adolescenței, a început să-și împodobească sufletul cu fapte bune (…pare cam anapoda modelul suprapus pe predispoziția spre prostituție de astăzi): să meargă la biserică, să asculte dumnezeieștile Scripturi cu luare aminte, să postească, să-și păzească neîntinată fecioria trupească și sufletească, să miluiască pe cei săraci, să sature pe cei flămânzi, să adape pe cei însetați și să îmbrăce pe cei goi. După ce i-a murit mama, tatăl ei și-a luat altă soție, care văzându-i milostivirea și alte fapte bune îi făcea necazuri, bătând-o și pârând-o tatălui ei și pornindu-l spre mânie. De multe ori văzîndu-i pe săraci și pe flămânzi, își dădea hainele ei și le împărțea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă tatălui său, care era cu plugul la țarină. Pentru fapta aceasta de multe ori el o bătea fără milă, până într-o zi când, încredințat de soția sa că trimite totdeauna bucate de ajuns, a pândit-o pe fata lui ca să vadă ce face cu bucatele și văzând că le împărțea flămânzilor și îi hrănea din bucatele pregătite pentru el, biruit de mânie și uitând de dragostea părintească s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosițe și să o bată, însă fiind în mare aprindere a azvîrlit în ea cu barda ce o avea la brâu și lovind-o a rănit-o la un picior, și îndată, în mod surpinzător pentru o astfel de rană, și-a dat sfântul și fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu. Trupul feciorelnic, scăldat de sînge, a fost revărsat de o lumină puternică, devenind foarte greu și imposibil de mișcat. Când i s-au pomenit, ca unei ființe vii, ce trebuia să opteze pentru o destinație, țările, mănăstirile, bisericile de pe ambele maluri ale Dunării, la pomenirea Bisericii Domnești din Târgul Argeșului, trupul îndată s-a ușurat mai mult decât greutatea cea firească, înțelegând toți cei de față că acolo este voia lui Dumnezeu și a sfintei a merge.

Contează și melodicitatea unui nume, însă rezonanța este dată în primul rând de semnificația atribuită, asociată acestuia. Cum să nu surâzi și să apreciezi ca indezirabil un nume pe care tu îl asociezi mai degrabă cu bunicii tăi – bătrâni, de la țară, lipsiți de strălucire – când ei sunt ultimii care mai cunosc însemnătatea reală a acestor nume și care mai poartă mândrii eticheta puternicilor lor protectori.

Nu putem să condamnăm lumea de astăzi și decadența ușor de perceput, dacă suntem complicii sau martorii resemnați ai terfelirii tradițiilor, nivelării valorilor, sfidării bunului simț.

Și ca acest exercițiu să se constituie într-un mic pas înspre insula oamenilor decenți, vă rog să luați în considerare, la botezul vreunui copil, și lista numelor propuse de mine, eu o voi face. Nu vă lăsați influențați de vorbele lor, sunt superficiale și lipsite de consistență, nu vă intimidați la rânjetul lor, este fad și inofensiv, mai ales când, purtători ai unor nume cu rezonanțe puternice, împrumutăm principalele trăsăsturi ale acestora: Petre (Hristos l-a fericit numindu-l “Piatra” și pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa), Vasile (cel neântrecut în filosofie și toate științele, ce a apărat dreapta credință și a îndrăznit să mustre chiar în față pe împăratul Valens pentru erezie), Ioan (ce a condamnat crimele și dezmățul de la curtea lui Irod), Nicolae (ce a ajutat pe cei ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat, răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor, izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte; a îmbogățit pe mulți din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, iar celor flămânzi le-a dat hrană), Ilie (ce de la naștere i-a fost hărăzit ca locașul va să-i fie lumină și cuvântul lui va fi hotărâre adevărată și va judeca cu sabie și foc), Dumitru (izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni).

(n.n.:Am reprodus ad litteram textul autorului, ca o exemplificare a percepţiei articulate a României contemporane din diaspora, un posibil răspuns la folclorul marii înghesuieli de la ultimul vot, de pildă, la Paris)

Autor: Alin Fumurescu

Pănă acum am făcut medicina, am condus sau/şi colaborat la mai multe
publicaţii – NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul
Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, mă tărăsc prin
peşteri, am scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional Tg-Mureş, alta la
Teatrul Naţional din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, două masterate
în Ştiinţe Politice (unul în Franţa, celălalt în USA), am explorat un afluent
necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar când mă
satur de stat pe canapea mă caţăr pe munţi sau leşin de căldura prin deşert. Habar
nu am ce voi face în continuare…

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o
societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai
schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate
ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de
propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate,
îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu
zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te
stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără
limite. Sînt indivizi care şi- au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar
lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi
urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii
îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat
terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră.
Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele
de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh,
care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă -
mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi
ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu
prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită,
agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la
jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă
brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e
taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul
de ordine azi, mai ales cea morală.
Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea
femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci,
bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar
spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe
nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în
maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane.
Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o
frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci
lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii
demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi
handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt,
lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele.
Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie
îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale
tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf.
Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele
sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în
citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag
invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii
şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care
eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire,
demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de
plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de
stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi
viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă
integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă.
Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri
mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de
calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a
diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori
pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine
cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot
să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte
într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la
stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat,
legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît
mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul
lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a
lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar
cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate
întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar
însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e
dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala,
precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu
funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem
produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu
premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o
coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea,
disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine
sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine
ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor,
din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce
întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul
propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil
în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi.
Direct în stîlp sau în şanţ.
Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare
strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de
cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest
război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă
judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare,
de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de
delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de
convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni,
care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu
abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi
inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar
nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt,
practic,
anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi
invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează
sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e
imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă
marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei
fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia
numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi
inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că,
de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea
acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o
viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

… impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar …

Să nu furi e porunca a 8-a a Decalogului dictat lui Moise pe Muntele Sinai şi, credincios ori nu,  e una din valorile morale pe care familia şi societatea se străduiesc să ţi-o inoculeze prin educaţie de mic. Atunci când te abaţi de la norma asta, iţi asumi păcatul pentru contabilitatea de pe lumea cealaltă sau eşti pedepsit instituţional pe lumea asta.

Şi e şi normal ca societatea modernă, prin instituţiile ei, să reglementeze relaţiile dintre indivizii ce o alcătuiesc, astfel încât toţi să simtă siguranţă dată de protecţia împotriva abuzurilor unora din semeni asupra bunurilor proprii. Altminteri, câteva milenii de dezvoltare socială umană ar fi inutile pentru că ne-am întoarce la formele de organizarea animală unde primează dreptul celui mai puternic.

Teoretic, statul e o construcţie a indivizilor societăţii care are rolul de a gestiona, prin instituţiile sale, funcţionalitatea vieţii sociale, la edificiul căreia contribuie, într-o masură mai mare sau mai mică, fiecare locuitor al spaţiului administrat.

Ceea ce inseamnă că sistemul complex de taxe şi impozite nu e un scop în sine, ci e menit a deservi unui scop: acela de a susţine statul în împlinirea rolului pentru care a fost creat: administraţie, justiţie, poliţie, educaţie, sănătate, protecţie socială, infrastructură.

Privind cu ochiul liber la ce ni se intamplă, nu avem cum să nu observăm că, deşi contribuţiile noastre nu au scăzut (ba dimpotrivă!), statul nu face decât să simuleze cu stângăcie îndeplinirea rolului său. Deşi platesc bani (mulţi) ca să beneficiez de serviciile lui, el mimează că mi le acordă: dacă am treabă cu administraţia (şi orice fac am, pentru că sistemul e creat de aşa natură), mă lovesc de o birocraţie obtuză care mă hărţuieşte de câte ori mă prinde; în justiţie mă rog să nu ajung pentru că e licitaţie cu circuit închis şi dreptatea nu se face pe bază de legi, ci de arbitrariul celor (co)interesaţi; poliţia asigură protecţia şi concursul celor pe care ar trebui să îi neutralizeze; şcolile din România, dacă nu sunt, fizic, la stadiul Evului Mediu timpuriu (foarte multe), nu pot susţine, cu o subfinaţare cronică, educaţia unor copii la nivelul celor de vârsta lor din lumea civilizată; atunci când mă încearcă vreun simptom de boală, prefer să mă doftoricesc singur acasă, iar dacă intervenţia dintr-un spital devine inevitabilă, Budapesta sau Viena sunt suficient de aproape şi imi dau siguranţa că nu intru în spital sănătos ca să ies bolnav; protecţia socială e pentru ONG-uri; despre infrastructură nici nu mai are rost să vorbesc (în afară de borduri supraetajate , care ţin mai mult de suprastructură decăt de infrastructură, nici nu prea aş avea despre ce să vorbesc).

Dacă eu aş avea un astfel de comportament într-o relaţie cu un alt concetăţean al meu, instituţiile statului, opinia publică, bunul simţ sau Yeti-omul zăpezii m-ar califica drept infractor şi m-ar trata ca atare. Mai mult, statul îşi dă ordonanţe să îşi  plătească când vrea el datoriile hotărâte ca irevocabile de instanţe, dar dacă eu nu îi plătesc datoriile la termen mă execută fără nici o apăsare. Nu văd nici un motiv pentru care eu să nu tratez statul ca infractor şi să mă port în consecinţă.

Unii pot zice că statul nu e decât un concept abstract în care ar trebui să ne regăsim cu totii, şi doar oamenii ajunşi conjunctural (şi speră inocenţii, vremelnic) să îl reprezinte l-au mutilat în halul ăsta, dar atâta timp cât eu am contribuit dintotdeauna la construcţia acestui concept pentru ca în schimb să fiu batjocorit şi persiflat cu orice ocazie de cei care l-au uzurpat, pentru mine el este doar un infractor şi nu mă reprezintă în nici un fel.

Convingerea cvasigenerală e că cei care ajung să conducă statul sunt cel puţin blamabili, dar cu toate ăstea statului, în ansamblu, îi dăm şi bani si credit nelimitat că ar putea să facă ceva cu banii noştri, în loc să minimizăm rolul lui in societate.

Apelurile la solidaritate emise de către statul-infractor (sau reprezentanţii lui) , nu numai că nu mă mişcă, dar mă şi indignează profund, precum un cerşetor care cere umil un bănuţ pentru o bucată neagră de pâine pentru ca, într-o clipă de neatenţie, să iţi subtilizeze ceasul de la mână. O să îl dau afară ori de cate ori o să îndrăznească să imi calce pragul, pentru că, deocamdată, nu datorez nimic statului, dimpotrivă el imi datorează mie enorm.

Atâta timp cât banii mei sunt furaţi sistematic pentru bugattiuri, vuitoane sau vânzări anterioare, eu am să îmi folosesc toată priceperea şi experienţa acumulată astfel încât să îl evit ca pe oricare alt infractor: de la evaziune sub orice formă a ei sau grevă fiscală până la strămutarea operaţiunilor curente sau a economiilor în alte spaţii decât cele administrate de el, sau să îmi educ copiii să îl dispreţuiască şi să îl privească cu neîncredere pentru a nu fi luaţi prin suprindere atunci când nu o să mai pot să îi ţin departe de acţiunile lui.

Vreau să-mi mărturisesc explicit, încă de la început, dezaprobarea organică față de existența corporatistă. Știu că există diferențe (unele majore) între corporații (de la cele profilate pe producție, la cele de consultanță și servicii auxiliare) și, mai ales, între cei ce lucrează în astfel de companii. Dezacordul meu se manifestă față de stilul de viață corporatist, și nu în raport de cei ce lucrează conjunctural într-o corporație fără să fie marcați profund de cultura organizației, păstrându-și spiritul critic și opțiunile individuale și valorizând, în primul rând, viața personală.

Însăși existența unei corporații, bazată pe un sistem strict de ierarhie, în cadrul căruia individul contează numai prin prisma funcției pe care o îndeplinește, contravine, și la nivel teoretic, concepției mele personaliste, centrată pe împlinirea omului și găsirea rostului vieții.

În practică, funcționalismul corporatist se tradauce prin grija excesivă pentru execuție, operațiuni, conformism profesional, în dauna inovației, creativității, inițiativei personale, spiritului antreprenorial.

De aceea, bugete semnificative sunt alocate diverselor forme de training, modelare profesională și chiar personală, fără a se ține cont de calitățile, aptitudinile personale și nevoile reale ale angajaților.

Prevalența procedurilor în fața caracteristicilor individuale ale personalului, ca principiu de bază al funcționării integrate a sistemelor corporatiste ample, anulează în mare măsură decizia, responsabilitatea și inițiativa personală. Astfel, fiecare angajat, indiferent de poziția ierarhică pe care o ocupă, este transformat într-un instrument de lucru, a cărui performanță este dată de eficiența în execuția operațiunilor procedurizate și respectarea strictă a regulilor organizaționale.

În acest cadru au apărut și la noi corporatiștii: tineri mereu la costum, în SUV-uri (sau dorindu-și unul), cu ceasuri scumpe, costume și pantofi de firmă, ținând strâns în palmă Blackberry-ul, Blueberry-ul sau alte „fructe de pădure cu semințe mici”. Mereu grăbiți, cu o mină preocupată, previzibili, plini de ei, de salariul lor și statusul social, utilizatori mândri ai unei terminologii standardizate „anglo-afacereze”, corporatiștii zilelor noastre sunt cei care ajung foarte târziu acasă, în apartamente cochete, dar cam goale, și mănâncă ceva semi-preparat sau comandat (de regulă, cu aspirația de a fi eco, bio sau cel puțin dietetic). Au o aplecare spre cultivarea imaginii și formalism, temei pentru care își declară frecvent opțiunile/hobbiurile așa-zis personale (în fond doar norme ce par sofisticate): salvarea planetei (fără să o înțeleagă pe de-a întregul sau să-i cunoască nevoile), escaladă, mountain-bike sau rafting (rezultat al activităților de team-building, în care au avut parte de tehnici de sporire a creativității și forțare a limitelor), picnic în livadă sau parcuri (replică aristocrată la degradantul și vulgarul grătar) etc.

Neajunsurile unei cariere corporatiste – munca peste program, sacrificarea timpului personal pentru organizație (team-building-uri, work-shop-uri la sfârșitul săptămânii), controlul și monitorizarea strictă (chiar dacă de tip soft, rece, tehnologizată, subtilă – amplasarea birourilor la o anumită distanță sau în hale deschise, monitorizarea accesărilor Internetului, verificarea prin cartele a mișcării înăuntrul și în afara spațiului de lucru, GPS-uri pe mașini etc.) – sunt minimizate prin exacerbarea delirantă a avantajelor: salarii și beneficii mari, prestigiu, asocierea cu o entitate economică puternică, seducția imaginii asociate cu munca de birou – firmă mare, sedii noi și moderne, spații curate, oameni bine îmbrăcați.

Acestea din urmă mi se par iluzorii, întrucât, fără timp, banii nu servesc decât la un non-obiectiv: consolidarea imaginii – prin mașini scumpe, case luxoase, concedii în destinații exotice, alimentând astfel un cerc vicios greu de rupt. Ritmul pasului săltat de la un concediu la altul, singurele momente, practic, când corporatistul se manifestă ca un organism uman viu, bineînțeles cu „fructul de pădure” ca extensie a mâinii, îi provoacă dificultăți majore în formarea și păstrarea unei familii, speranța îndreptându-se tot mai mult către un coleg sau colegă de birou.

De asemenea, prestigiul resimțit este în mare măsură artificial indus, dovadă stând, de exemplu, găselnița terminologică prin care corporatistul are întotdeauna ”manager” în titlul job-ului, chiar dacă atribuțiile lui sunt de îndosariere și înregistrare a clienților sau presupun doar alimentarea și funcționarea imprimantelor.

Cât despre mediul aseptic de lucru, consider că a cam trecut vremea când românii (după ani grei de izolare) intrau timizi și ieșeau încântați din sediile noi ale băncilor sau companiilor multi-naționale, datorită mobilierului de birou mai frumos decât cel de acasă și băilor ce păreau culmea luxului.

La final, aș vrea totuși să recunosc și unele merite sociale ale corporatismului în România (nu pentru că aș vrea să par corect și obiectiv, ci pentru a mă încredința că infierarea fenomenului a avut loc în condițiile în care am luat în considerare și aspectele pozitive asociate), cele mai relevante fiind: disciplina în muncă, implementarea de bune practici, formarea unei clase de mijloc (cu potențial, dar superficială și fără repere aspiraționale valide), acces la informație și experiențe inter-culturale diverse, facilitarea comunicării între persoane provenind din țări și culturi diferite, cu limbi diferite.

P.S. Ca un corolar, recomand romanul „Poemele secretarei” al Ștefaniei Mihalache (Editura Polirom, 2010), a cărui acțiune se desfășoară în mediul corporatist din România și al cărui personaj principal, numai bun de sacrificat, este rezumat de vorbele autoarei inserate în Dilema Veche: o fată competentă, dar bovarică, o fată care are imensa naivitate de a urma valorile corporatiste în litera lor, ajungând să se îndoape cu cărți motivaționale și cu mesaje de tipul „cum să câștigi X”, „zece pași ca să devii Y”.

În aceste vremuri, când incompetenţa guvernanţilor altoită pe patetismul deşănţat al televiziunilor mogulilor agită apele sociale, altfel foarte liniştite şi cu greu tulburabile, se îngroaşă corul celor care, ca ultimă scuză pentru contribuţia lor la starea de lucruri prin votul dat în decembrie anul trecut, triluiesc un lamentabil “dar ce, ceilalti erau mai buni?”.

Psihologic, eu pot să înţeleg strădaniile pe care le fac aceştia pentru a evita disonanţa cognitivă provocată de înregimentarea cu trup şi suflet pentru o cauză care, nu numai că nu era a lor, dar pe care timpul se încăpăţânează s-o demaşte ca fiind o uriaşă păcăleală.

Ce imi e mie mai greu să înţeleg e, cum oameni instruiţi, cu acces, practic, nelimitat la informaţie şi cu o capacitate intelectuală peste medie, s-au lăsat cu atâta uşurinţa prinşi în această capcană (şi nu mă gândesc la oportuniştii care au beneficii imediate de pe urma acestei conjuncturi).

De aceea am să încerc să transpun în argument logic ceea ce mie mi se părea de domeniul evidenţei şi să explic de ce “ceilalţi erau mai buni”.

Asta nu ţine de faptul ca preşedintele, în forma de organizare dată, are un rol eminamente de reprezentare precum şi de echilibrare a forţelor instituţionale ale statului şi, prin urmare fişei postului nu i se poate potrivi un grobian semidoct  (eu, cel putin, nu imi pot imagina că aş putea fi reprezentat de unul) şi nici un carcater conflictual, un “jucător”, rolul cerut fiind cel de arbitru.

Nici de faptul că, după atâţia ani de politizare a administraţiei, în care profesioniştii au trecut mereu de partea puterii (guvernul Năstase lucrând cel mai aplicat în acest sens a reuşit să-i colecţioneze pe cei mai mulţi dintre ei), portocaliilor le-au rămas, în mare parte, parveniţi oportunişti şi piţipoance unineuronale la care numai tupeul depăşeşte mediocritatea.

Nici în virtutea apelului către lichele a lui Liiceanu (scris cu ani buni înainte de a susţine una dintre ele), în care adresa rugămintea lichelelor care au slujit regimul lui Ceauşescu să aibă un minim de decenţă (sic!) şi să rămână în anonimat.

Nici măcar de “succesurile” repurtate în postura de ultim titular al postului pe care îl solicită (deşi asta fiind singura sancţiune ce li se poate aplica, ar trebui să funcţioneze primordial: n-ai făcut treabă/ce-ai promis pleci indiferent cine vine în locul tau, altfel vei trăi cu senzaţia că sunt mulţumit de tine).

Toate astea nu sunt decât nuanţe despre care, şi asupra cărora, ne putem pronunţa dacă structura de bază e respectată. În cazul nostru structura o reprezintă sistemul democratic. În momentul în care sistemul e ameniţat, singurul lucru de făcut e confirmarea lui, după care putem vorbi de nuanţe legate de cine, când, cum sau de ce?

Presupunând, în mod firesc, că nu toţi oamenii au pregătire psihologică şi nu pot să diagnosticheze personalităţile autoritariste oricât s-ar manifesta de agresiv, că nu toti au răbdarea să identifice abaterile de la litera, dar mai ales de la spiritul legilor mandatat să le respecte, toţi au fost martorii, însă, în mai multe rânduri, impunerii cu orice preţ a voinţei unui singur om în detrimentul mai multora.

Şi acest fapt a apărut în modul cel mai evident atunci când, după demiterea de către parlament a eternului pitic de grădină, a refuzat propunerea majoritaţii constituite în acelaşi parlament. Oricât de conjucturală sau de malefică ar fi fost această majoritate, în iad, şi nu la felix, să fi fost urzită, în momentul în care voinţa unui singur om primează în dauna voinţei mai multora, se cheamă că democraţia nu mai există în fapt. Nici nu contează ce spune litera constituţiei, spiritul democraţiei e dat de multitudine de opinii, de consultare şi, eventual, compromis astfel încât echilibru dintre forţele implicate să nu fie niciodată rupt definitiv. Scurta experienţă democratică ne dovedeşte asta şi, ori de câte ori au guvernat în oricare dintre combinaţii dintre ei, au ajuns să se controleze/anuleze reciproc, pentru că interesele lor, oricât de omogene ar părea, devin la un moment dat divergente.

Ăsta e motivul principal pentru care, în 2004, s-a mobilizat popor revoltat să se asigure că nu se alege Năstase deşi contracandidatul lui nu era nici mai deştept, nici mai frumos, nici mai incoruptibil, nici mai competent, nici cu un cv politic mai plin de rezultate şi, cu siguranţă, nici mai puţin comunist decât el (ba chiar dimpotrivă). Principiul ăsta n-a mai funcţionat aşa în 2009 şi, dincolo de fraudă, de data asta poporul, mai puţin revoltat, a mers în turmă să realeagă.

În condiţiile în care convingerea opiniei publice e că cei mai mulţi dintre politicieni sunt corupţi şi sunt interesaţi doar de propriul buzunar, poporul ar trebui să înveţe să-i mai şi sancţioneze, măcar din propriu instinct de supravieţuire, şi NICIODATĂ SĂ NU REALEGĂ.

Suprapusă realităţii dâmboviţene, realegerea e prezumţie de dictatură, făcând ca alegerea pe care o aveam de făcut să nu fie între doi contracandidaţi, ci între democraţie şi dictatură.

De aceea, Domnule Pleşu, opţiunea dvs. pentru Cocoşilă în detrimentul lui Ion a lui Miai, în valoare absolută, poate fi corectă. Dar în contextul dat, în care alegerea unuia e contrapusă realegerii celuilalt, opţiunea nu prea se mai susţine logic pentru că, decât să-l realegi pe Cocoşilă, nu numai Ion a lui Miai devine soluţie, dar chiar şi caii cu care a fugit Nilă pot fi soluţie viabilă.

Ceea ce înseamnă că “ceilalţi erau mai buni” prin prisma faptului că erau “CEILALŢI”.

Ce se întâmplă aposteriori nu face decât să confirme: după discuţii şi negocieri cu creditorii străini ai tuturor, un singur om şi-a comunicat public hotărârea asupra sorţii compatrioţilor săi şi nimeni altcineva (ai lui, duşmani, interesaţi sau dezinteresaţi) nu i-a mai putut clinti decizia nici măcar cu un milimetru, orice cale au incercat. Tragedia e că nici nu e posibil, suntem la mâna unui singur om, sperând mioritic că greşelile lui vor fi mai mici decât reuşitele (fără să avem şi un istoric care să vorbescă în acest sens), pentru că noi i-am dat pârghii (sau el şi-a luat şi noi nu l-am împiedicat) să poată să facă ceea ce vrea fără să ţină cont de nimeni şi de nimic.

Bineînţeles că neîmpiedicat şi neîmpiedicabil simţindu-se, dezvoltă progresiv şi o manie de a toate cunoscător şi  “modernizează” constituţia, deşi n-a respectat-o niciodată, impune viziuni macro-economice, deşi singura afacere făcută pe o piaţă reală (nu din cele cu statul când era pe ambele părţi ale mesei) a fost bişniţa de vaporean, reformează sistemul de educaţie, deşi la şcoală a fost un mediocru şi cărţile nu-i stârnesc entuziasm decât în pachete de 52 (vezi lectura aplicată asupra Levantului), iar odraslele au ieșit semianalfabete prin aplicarea propriului sistem de educație, ca să iau câteva exemple la întâmplare din nemărginita-i pricepere, dar mania asta e numai efectul unui lanţ cauzal la originea căruia stă poporul care l-a produs.

Singura explicaţie pe care o am e că poporului ăstuia nici măcar nu-i place democraţia, el speră cu inocenţă înduioşătoare să îl identifice printre conaţionali pe Mesia care să aibă grijă ca el să doarmă liniştit. Teoretic, există şanse să descoperi un dictator luminat care, mânat de pricepere, înţelepciune şi cele mai bune intenţii, să-şi călăuzească neamul spre lumina (s-au mai văzut cazuri), dar probabilitatea e atăt de mică şi riscul asumat atât de mare încât nici nu merită să te gândeşti la asta. Puterea absolută e atât de vicleană încât orice om normal (darmite unul gata descreierat) îşi pierde minţile, iar oameni excepţionali sunt rara avis la scara istoriei.

E ca şi cum ai juca ruleta rusească pe invers, nu cu un pistol, ci cu depozit de armament: lipseşte un singur cartuş din încărcătorul unei singure arme din întreg arsenalul. Noi ne zburăm creierii cu un zâmbet tâmp pe buze indus de speranţa acelui unic cartuş lipsă…şi asta de oricâte ori avem ocazia fără să învăţăm nimic niciodată.

Ne-am dat singuri şah mat din care nu putem ieşi decât începând o nouă partidă (aiurea în lumea largă sau acasă schimbând piesele şi, esenţial, radical abordarea).

De când timpul a început să se comprime, datorită ritmului accelerat de viaţă, impus sau auto-impus, am fost obligaţi să facem alegeri între diferitele activităţi pe care vrem şi trebuie să le facem într-o perioadă determinată de timp (oră, zi, lună, viaţă). Am început să optăm pentru unele în defavoarea altora, criteriul de selecţie şi prioritizarea nefiind, de cele mai multe ori, nevoia de esenţial.

Goana nebună de zi cu zi şi progresul tehnic şi tehnologic au condus la imprimarea unui stil de viaţă cu scadenţe tot mai scurte, trecând de la clasicul sistem de măsurare a timpului (răsăritul şi apusul Soarelui, anotimpurile, viaţa – tinereţea şi bătrâneţea) la nano-înregistrarea lui (divizarea zilei, orei, minutului, secundei). Nu mai putem trăi fără să ne uităm frecvent la ceas, împingând în decursul zilei numeroase obligaţii ce trebuie respectate şi finalizate în termen. Nu ştim câte din toate acestea contează cu adevărat la nivel de existenţă şi nici nu avem vreme să reflectăm la asta (e considerat contra-productiv).

Şi astfel am ajuns să sacrificăm tocmai activităţile care nu contribuie direct la PIB şi nu aduc neapărat profit înregistrabil în macro sau micro indicatori economici şi financiari, însă ne pot indica sensul vieţii fiecăruia din noi – discuţiile cu prietenii sau cu oameni care au într-adevăr ceva de spus, cititul cărţilor care te pot îmbogăţi spiritual, călătorii iniţiatice sau rătăciri prin locuri necunoscute, plimbările pe jos, participarea la evenimente cu însemnătate (manifestare culturală, slujbe religioase, serbarea copiilor, înflorirea unui mugur, creşterea ierbii).

Oricare dintre acestea nu reprezintă neapărat răspunsul sau soluţia la întrebarea-dilemă care este rostul nostru pe Pământ, dar cu siguranţă oferă un spor de înţelegere comparativ cu o existenţă rutinieră şi adoptarea de clişee uniformizate.

Dintre toate aleg acum şi aici să-mi spun părerea despre rostul cărţilor şi al cititului.

De ceva vreme (mai puţin de un an) mi se întâmplă frecvent să-mi pun întrebarea „câte cărţi au citit?” sau „obişnuiesc să citească?” sau „ce carte or citi acum?” în legătură cu indivizi ai unor colectivităţi restrânse – de obicei, pe care le percep ca mulţumite de propriul stil de viaţă (ex. colegii în timpul şedinţelor, tinerii prezenţi într-un anumit club într-o anumită seară etc.).

Mi-am pus acelaşi întrebări într-o noapte pe când mă aflam într-un club bucureştean (clasat ca fiind pretenţios – fără un motiv real, părearea mea) în legătură cu tinerii, femei şi bărbaţi, băieţi şi fete, foarte drăguţi şi bine aranjaţi.

Recunosc că răspunsul pe care mi l-am dat e descurajant (deşi sunt convins că nu concordă întru-totul cu realitatea): cei prezenţi nu păreau (subliniez caracterul pur subiectiv) să aibă astfel de obiceiuri sau pasiuni ca cititul, nu îmi dădeau impresia că, în momentul exerciţiului meu, îi aşteaptă vreo carte pe noptieră sau au citit, în trecut, cărţi…ci cel mult o carte, şi toţi pe aceeaşi. Tineri foarte drăguţi şi cred cu potenţial arătau, priviţi cu ochii mijiţi, la fel, erau îmbrăcaţi asemănător, dansau aproape la fel, se purtau relativ identic, beau şi fumau cam la fel, până şi guma o mestecau cu un stil similar. Groaznic. În loc să ne descoperim menirea, propriul drum, rostul, tindem cu cerbicie spre uniformitate, clişeu, idealuri impersonale.

Silicoane şi snobism este comprimarea imaginii lăsate, fără însă ca probabil, fetele care optează tot mai des la implanturi, ca atu semnificativ pentru creşterea şanselor într-o viaţă împlinită, să cunoască reversul antic, când amazoanele (a – fără şi mazos – sân), călăreţe şi arcaşe neîntrecute, îşi tăiau sânul drept pentru a putea purta, mânui şi încorda mai uşor arcul.

Fără, cred, să fi ciocnit paharul cu Epicur (filosof grec, ce considera scopul vieţii ca fiind plăcerea, ca absenţă a suferinţei în corp şi a tulburării în suflet), tinerii puteau repede trece ca epicurieni (în accepţiunea depreciativă, mai degrabă, ca persoană înclinată spre plăceri), deşi dacă desertul uneori ar fi o carte, nuanţa atribuită ar putea desemna persoane care uzează cu rafinament de plăceri delicate, alese, îndeosebi de cele spirituale.

Lectura uneori ar putea face trecerea firească de la snobul iritant şi inutil, care admiră şi imită fără discernământ tot ce este la modă, la elevii nearistocraţi, a căror condiţie „sine nobilitas” era menţionată abreviat în cataloagele colegiilor britanice Eton şi Harrow.

Refuzul de a-şi lărgi orizontul, alegând norma facilă, provine şi din faptul că nu citim.

Lectura nu e un panaceu al vieţii.

L-am auzit pe Andrei Pleşu, povestind într-o apariţie televizată, cum, tânăr şi scolastic fiind şi simţind pentru prima dată fiorul dragostei, a alergat naiv la dicţionar căutând semnificaţia cuvântului şi aşteptând să-şi clarifice în mod livresc ce simte şi ce trebuie să facă în asemenea ipostază. Evident nu a putut găsi explicaţie şi leac.

Nu cred că trebuie să citim. Părinţii şi profesorii îşi obligă copiii să citească („trebuie să citeşti, dacă vrei să devii cineva” – este tot un clişeu), fără să înţeleagă sau să explice raţiunea cititului.

Cărţile (şi nu toate – vă rog, nu mai citiţi genul „Mă dau în vânt după cumpărături”) îţi oferă posibilitatea lărgirii experienţei directe proprii. Împotriva determinismului spaţio-temporal, lectura îţi oferă posibilitatea de a naviga în alte vremuri si pe alte meridiane inaccesibile poate altfel. La limită, o experienţă bogată de viaţă poate suplini cititul. Dacă obişnuieşti să călătoreşti foarte mult, interacţionezi des cu oameni dintre cei mai diverşi, observi cu atenţie spectacolul ce se derulează în jurul tău, îţi pui frecvente întrebări introspective, încerci experienţe noi, iubeşti până la beţie şi suferi până la auto-descompunere poţi trata cărţile de sus, plasându-le periferic. Dar când duci o existenţă rutinieră, plină de automatisme, lipsită de inflexiuni pulsionale este extrem de dificil să ajungi să-ţi descoperi singur sensul propriei vieţi.

Lipsa de credit în propria opţiune a celor ce aleg să facă altceva sau, mai trist, să nu facă nimic, în loc să citească, este dovedită de răspunsurile frecvente livrate automat când sunt întrebaţi de către prieteni sau în formule semi-oficiale, publice (CV-uri, interviuri etc.) dacă citesc. Invariabil se răpunde afirmativ şi se menţionează, pentru întărire, o carte pe care au citit-o vreodată sau de care au auzit vorbindu-se laudativ (cartea aleasă trebuie să fie neapărat de bon ton, vezi cazurile Mutu – Idiotul sau politicienii vremii – Cărtărescu).

Aş vrea să văd oameni care citesc mai mult, interesaţi să-şi răspundă la anumite întrebări, deopotrivă cum aş vrea ca cei care nu citesc să o afirme onest, ferm sau timid, cu regret sau încrezători, asumându-şi o opţiune conştientă şi fundamentată în forurile personale.

Oameni maturi, după toate normele societăţii de astăzi, se dovedesc neterminaţi la nivel de personalitate, neconturaţi de propriile principii, concepţii, idealuri, limite, sunt fluizi, gata imediat să se transforme radical la influenţele externe.