Să nu furi e porunca a 8-a a Decalogului dictat lui Moise pe Muntele Sinai şi, credincios ori nu, e una din valorile morale pe care familia şi societatea se străduiesc să ţi-o inoculeze prin educaţie de mic. Atunci când te abaţi de la norma asta, iţi asumi păcatul pentru contabilitatea de pe lumea cealaltă sau eşti pedepsit instituţional pe lumea asta.
Şi e şi normal ca societatea modernă, prin instituţiile ei, să reglementeze relaţiile dintre indivizii ce o alcătuiesc, astfel încât toţi să simtă siguranţă dată de protecţia împotriva abuzurilor unora din semeni asupra bunurilor proprii. Altminteri, câteva milenii de dezvoltare socială umană ar fi inutile pentru că ne-am întoarce la formele de organizarea animală unde primează dreptul celui mai puternic.
Teoretic, statul e o construcţie a indivizilor societăţii care are rolul de a gestiona, prin instituţiile sale, funcţionalitatea vieţii sociale, la edificiul căreia contribuie, într-o masură mai mare sau mai mică, fiecare locuitor al spaţiului administrat.
Ceea ce inseamnă că sistemul complex de taxe şi impozite nu e un scop în sine, ci e menit a deservi unui scop: acela de a susţine statul în împlinirea rolului pentru care a fost creat: administraţie, justiţie, poliţie, educaţie, sănătate, protecţie socială, infrastructură.
Privind cu ochiul liber la ce ni se intamplă, nu avem cum să nu observăm că, deşi contribuţiile noastre nu au scăzut (ba dimpotrivă!), statul nu face decât să simuleze cu stângăcie îndeplinirea rolului său. Deşi platesc bani (mulţi) ca să beneficiez de serviciile lui, el mimează că mi le acordă: dacă am treabă cu administraţia (şi orice fac am, pentru că sistemul e creat de aşa natură), mă lovesc de o birocraţie obtuză care mă hărţuieşte de câte ori mă prinde; în justiţie mă rog să nu ajung pentru că e licitaţie cu circuit închis şi dreptatea nu se face pe bază de legi, ci de arbitrariul celor (co)interesaţi; poliţia asigură protecţia şi concursul celor pe care ar trebui să îi neutralizeze; şcolile din România, dacă nu sunt, fizic, la stadiul Evului Mediu timpuriu (foarte multe), nu pot susţine, cu o subfinaţare cronică, educaţia unor copii la nivelul celor de vârsta lor din lumea civilizată; atunci când mă încearcă vreun simptom de boală, prefer să mă doftoricesc singur acasă, iar dacă intervenţia dintr-un spital devine inevitabilă, Budapesta sau Viena sunt suficient de aproape şi imi dau siguranţa că nu intru în spital sănătos ca să ies bolnav; protecţia socială e pentru ONG-uri; despre infrastructură nici nu mai are rost să vorbesc (în afară de borduri supraetajate , care ţin mai mult de suprastructură decăt de infrastructură, nici nu prea aş avea despre ce să vorbesc).
Dacă eu aş avea un astfel de comportament într-o relaţie cu un alt concetăţean al meu, instituţiile statului, opinia publică, bunul simţ sau Yeti-omul zăpezii m-ar califica drept infractor şi m-ar trata ca atare. Mai mult, statul îşi dă ordonanţe să îşi plătească când vrea el datoriile hotărâte ca irevocabile de instanţe, dar dacă eu nu îi plătesc datoriile la termen mă execută fără nici o apăsare. Nu văd nici un motiv pentru care eu să nu tratez statul ca infractor şi să mă port în consecinţă.
Unii pot zice că statul nu e decât un concept abstract în care ar trebui să ne regăsim cu totii, şi doar oamenii ajunşi conjunctural (şi speră inocenţii, vremelnic) să îl reprezinte l-au mutilat în halul ăsta, dar atâta timp cât eu am contribuit dintotdeauna la construcţia acestui concept pentru ca în schimb să fiu batjocorit şi persiflat cu orice ocazie de cei care l-au uzurpat, pentru mine el este doar un infractor şi nu mă reprezintă în nici un fel.
Convingerea cvasigenerală e că cei care ajung să conducă statul sunt cel puţin blamabili, dar cu toate ăstea statului, în ansamblu, îi dăm şi bani si credit nelimitat că ar putea să facă ceva cu banii noştri, în loc să minimizăm rolul lui in societate.
Apelurile la solidaritate emise de către statul-infractor (sau reprezentanţii lui) , nu numai că nu mă mişcă, dar mă şi indignează profund, precum un cerşetor care cere umil un bănuţ pentru o bucată neagră de pâine pentru ca, într-o clipă de neatenţie, să iţi subtilizeze ceasul de la mână. O să îl dau afară ori de cate ori o să îndrăznească să imi calce pragul, pentru că, deocamdată, nu datorez nimic statului, dimpotrivă el imi datorează mie enorm.
Atâta timp cât banii mei sunt furaţi sistematic pentru bugattiuri, vuitoane sau vânzări anterioare, eu am să îmi folosesc toată priceperea şi experienţa acumulată astfel încât să îl evit ca pe oricare alt infractor: de la evaziune sub orice formă a ei sau grevă fiscală până la strămutarea operaţiunilor curente sau a economiilor în alte spaţii decât cele administrate de el, sau să îmi educ copiii să îl dispreţuiască şi să îl privească cu neîncredere pentru a nu fi luaţi prin suprindere atunci când nu o să mai pot să îi ţin departe de acţiunile lui.
[...] ideea pe care incerc să o împărtăşesc în continuare. Îmi e foarte clar, mie cel putin, că statul-infractor nu are nici un interes să menţină societatea sănătoasă fizic şi mental, aşa că singura [...]