Pe parcursul unei vieţi întregi, fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de cele trei componente ale fiinţei sale care îl definesc: trup, minte şi suflet. Oamenii care ne ajută în demersul ăsta ar trebui să fie cultivaţi, sprijiniţi şi recompensaţi pe măsura importanţei decisive pe care o au în orice organizare socială.
În esenţă, ei sunt doctorii, profesorii şi preoţii (indiferent de confesiune). Tocmai de aceea, pentru ca şansele de reuşită întru dezintegrarea unei societăţi să fie cât mai mari, statul-infractor face tot ce poate pentru a-i nimici pe aceştia.
Pe cei mai mulţi, dacă nu îi distruge fizic cu nivelul de subzistenţă la care au fost aduşi, sau psihic atentând la demnitatea lor scuipându-le în faţă mojicii de genul “60% din diagnostice sunt greşite”, “şcoala românească scoate numai tâmpiţi” sau “să nu se plângă la câtă şpagă iau din tratamente sau meditaţii”, îi alungă spre alte zări, dacă nu mai luminoase, măcar mai sigure şi unde să fie respectaţi pentru anii îndelungaţi de studiu şi devotament în numele binelui celuilalt.
Despre preoţi nu imi propun să vorbesc acum, modul în care ierarhia BOR (care coordoneaza dogmatic cea mai importantă confesiune de la noi) a fost infiltrată cu înstelaţi ascunşi sub sutană chiar de la vârful său, fiind un subiect care merită o atenţie specifică, dar cutia milei pe care toate bisericile o folosesc mi-a inspirat ideea pe care incerc să o împărtăşesc în continuare.
Îmi e foarte clar, mie cel putin, că statul-infractor nu are nici un interes să menţină societatea sănătoasă fizic şi mental, aşa că singura şansă pe care o avem (în afară, desigur, de fugă) e să încercăm noi înşine să ne dezvoltăm un sistem de coeziune socială care să excludă de la participare statul.
Astfel, dacă doctorii şi profesorii şi-ar deschide fiecare un cont propriu public pentru donaţii (aici sau aiurea, în cazul în care rapacitatea statului va încerca să îl supraimpoziteze), semenii lor recunoscători şi responsabili ar putea să depună în mod benevol, lunar sau ocazional, sume stabilite în mod unilateral de către donator, medicului (medicilor) sau profesorului (profesorilor) faţă de care se simt legaţi pe bază de istoric sau, profilactic, investindu-i apriori cu încrederea lor.
În acest fel, munca unor oameni, care învaţă o viaţă şi au o responsabilitate crucială pentru societatea in sânul căreia işi desfăşoară activitatea, ar avea o şansă să fie cât de cât recompesată fără a trebui ca beneficiarii să fie puşi în situaţia absolut penibilă de a cere de pomană (aşa-zisa şpagă) pentru a-şi face meseria pentru care s-au pregătit.
În aceste vremuri cei care incep să profeseze (chemaţi de har sau împinşi de familii) trăiesc la limita sărăciei sau la mila familiei, cu venituri lunare ce sunt depăşite cu uşurinţă de breslaşi mediocri (instalatori, zugravi, mecanici auto etc) sau funcţionari-procedură din bănci sau alte corporaţii uni- sau multinaţionale.
Probabil că sunt destui dintre profesioniştii în vârstă care şi-au dezvoltat sisteme de servicii contra cost, care să îi motiveze, împinşi de conjucturile defavorizante în care s-au dezvoltat, şi singurul lucru care îi aşteaptă pe cei ce vin din urmă e să se adapteze unor astfel de sisteme ca să poată supravieţui, dar sunt mulţi care nu aşa vad meseriile pe care şi le-au ales.
Cunosc medici sau profesori aflaţi în primii ani de meserie, care trebuie să străngă bani câteva luni bune ca să îşi poată permită să cumpere cărţi (nici nu mai vorbesc de frigidere, case sau maşini).
Când ne înverşunăm împotriva celor care se bucură de atenţii sau a celor care cer “şpagă”, ar trebui să ne gândim că el e cel care îţi poate salva viaţa (care e numai una şi nu prea îţi poţi permite sa o joci la cacealma) sau care îţi poate educa copilul (într-o periodă care îi va marca decisiv traiectoria) şi că NIMIC în ţara asta nu îl poate motiva să continue aşa, iar perspectivele nu îl încurajează deloc, motiv pentru care, alarmant de mulţi, aleg să plece, rămânând din ce în ce mai puţini, mai demotivaţi sau mai slab pregătiţi, petrecându-se din ce în ce mai des întâmplări ca cea povestită aici.
Recompensându-i în mod direct, fără intermediari, pe cei pe care îi consideri demni de statutul profesional pe care l-au ales, nu numai că îi încurajezi să continue, ci şi creezi premisele ca toţi să îşi dea cât mai tare silinţa să te mulţumească pentru a se bucura de recunoştiinţa ta, fără să fie nevoiţi să se umilească în faţa ta cerându-ţi sau acceptând atenţii pentru asta.
Evident că cei mai multi nu o să dea niciodată nimic, doar trăim într-o ţara de oameni aproximativi, , focusaţi exclusiv pe viitorul propriu de 3 secunde, o dovadă fiind preşedintele aproximativ pe care şi l-au ales să-i conducă, dar mai sunt încă mulţi care nu simt, nu gândesc şi nu acţionează aşa şi care sunt în stare să conştiientizeze că s-ar putea să ai nevoie la urgenţă pe la 2 dimineaţa şi să nu mai găseşti pe nimeni capabil să te trateze, iar Budapesta sau Viena să fie pentru tine prea departe, sau ca, în ciuda guvernatei germane cu care îţi creşti copilul, efortul lui să fie subminat o viaţă întreagă de membrii colectivelor din care va face, inevitabil, parte.
Sunt sigur că există oameni care ar recompensa un medic care le dă viaţa înapoi, sau măcar le aduce încredere şi forţe întregite pentru o viaţă normală, după cum sunt sigur că sunt oameni care ar răsplăti efortul unui dascăl care le-a ghidat destinul.
Oameni care pot să-i ajute pe aceştia să îşi recupereze demnitatea furată de nişte impostori ai sorţii.
Soluţia facilă e, desigur, la îndemână: eu plec, nu mă interesează, faceţi voi ce vreţi, pe mine nu o să mă afecteze, mă integrez în societăţi gata articulate.
Dacă te-ai decis, însă, să rămâi să lupţi, pentru că iti sunt dragi locurile în care ai devenit om, pentru că iubeşti oamenii care ţi-au fost aproape sau pentru că pur şi simplu eşti prea comod să faci schimbări revoluţionare în viaţa ta, atunci ar trebui să realizezi că o societate dezintegrată se supune exclusiv regulilor regnului animal: selecţia naturală şi supravieţuirea speciei, reguli de pe urma cărora supravieţuiesc numai cei biologic foarte puternici, în rândul cărora, cu o probabilitate îngrijorătoare, s-ar putea să nu te afli.