(n.n.:Am reprodus ad litteram textul autorului, ca o exemplificare a percepţiei articulate a României contemporane din diaspora, un posibil răspuns la folclorul marii înghesuieli de la ultimul vot, de pildă, la Paris)
Autor: Alin Fumurescu
Pănă acum am făcut medicina, am condus sau/şi colaborat la mai multe
publicaţii – NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul
Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, mă tărăsc prin
peşteri, am scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional Tg-Mureş, alta la
Teatrul Naţional din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, două masterate
în Ştiinţe Politice (unul în Franţa, celălalt în USA), am explorat un afluent
necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar când mă
satur de stat pe canapea mă caţăr pe munţi sau leşin de căldura prin deşert. Habar
nu am ce voi face în continuare…
Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o
societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai
schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate
ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de
propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate,
îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu
zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te
stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără
limite. Sînt indivizi care şi- au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar
lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi
urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii
îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat
terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră.
Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele
de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh,
care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă -
mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi
ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu
prea mai foloseşte nimeni.
Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită,
agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la
jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă
brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e
taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul
de ordine azi, mai ales cea morală.
Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea
femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci,
bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar
spaţiul public este nespălat.
De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe
nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în
maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane.
Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o
frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci
lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii
demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi
handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt,
lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele.
Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie
îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale
tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf.
Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele
sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în
citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag
invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii
şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care
eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire,
demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de
plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de
stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi
viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă
integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă.
Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri
mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de
calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a
diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori
pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine
cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot
să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte
într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la
stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat,
legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît
mai mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul
lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a
lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar
cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate
întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar
însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e
dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala,
precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu
funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem
produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu
premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o
coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea,
disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine
sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine
ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor,
din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce
întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul
propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil
în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi.
Direct în stîlp sau în şanţ.
Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare
strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de
cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest
război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă
judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare,
de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de
delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de
convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni,
care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu
abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi
inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar
nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt,
practic,
anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi
invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează
sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e
imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă
marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei
fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia
numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi
inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că,
de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea
acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o
viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.
… impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar …