Articulate

Vreau să-mi mărturisesc explicit, încă de la început, dezaprobarea organică față de existența corporatistă. Știu că există diferențe (unele majore) între corporații (de la cele profilate pe producție, la cele de consultanță și servicii auxiliare) și, mai ales, între cei ce lucrează în astfel de companii. Dezacordul meu se manifestă față de stilul de viață corporatist, și nu în raport de cei ce lucrează conjunctural într-o corporație fără să fie marcați profund de cultura organizației, păstrându-și spiritul critic și opțiunile individuale și valorizând, în primul rând, viața personală.

Însăși existența unei corporații, bazată pe un sistem strict de ierarhie, în cadrul căruia individul contează numai prin prisma funcției pe care o îndeplinește, contravine, și la nivel teoretic, concepției mele personaliste, centrată pe împlinirea omului și găsirea rostului vieții.

În practică, funcționalismul corporatist se tradauce prin grija excesivă pentru execuție, operațiuni, conformism profesional, în dauna inovației, creativității, inițiativei personale, spiritului antreprenorial.

De aceea, bugete semnificative sunt alocate diverselor forme de training, modelare profesională și chiar personală, fără a se ține cont de calitățile, aptitudinile personale și nevoile reale ale angajaților.

Prevalența procedurilor în fața caracteristicilor individuale ale personalului, ca principiu de bază al funcționării integrate a sistemelor corporatiste ample, anulează în mare măsură decizia, responsabilitatea și inițiativa personală. Astfel, fiecare angajat, indiferent de poziția ierarhică pe care o ocupă, este transformat într-un instrument de lucru, a cărui performanță este dată de eficiența în execuția operațiunilor procedurizate și respectarea strictă a regulilor organizaționale.

În acest cadru au apărut și la noi corporatiștii: tineri mereu la costum, în SUV-uri (sau dorindu-și unul), cu ceasuri scumpe, costume și pantofi de firmă, ținând strâns în palmă Blackberry-ul, Blueberry-ul sau alte „fructe de pădure cu semințe mici”. Mereu grăbiți, cu o mină preocupată, previzibili, plini de ei, de salariul lor și statusul social, utilizatori mândri ai unei terminologii standardizate „anglo-afacereze”, corporatiștii zilelor noastre sunt cei care ajung foarte târziu acasă, în apartamente cochete, dar cam goale, și mănâncă ceva semi-preparat sau comandat (de regulă, cu aspirația de a fi eco, bio sau cel puțin dietetic). Au o aplecare spre cultivarea imaginii și formalism, temei pentru care își declară frecvent opțiunile/hobbiurile așa-zis personale (în fond doar norme ce par sofisticate): salvarea planetei (fără să o înțeleagă pe de-a întregul sau să-i cunoască nevoile), escaladă, mountain-bike sau rafting (rezultat al activităților de team-building, în care au avut parte de tehnici de sporire a creativității și forțare a limitelor), picnic în livadă sau parcuri (replică aristocrată la degradantul și vulgarul grătar) etc.

Neajunsurile unei cariere corporatiste – munca peste program, sacrificarea timpului personal pentru organizație (team-building-uri, work-shop-uri la sfârșitul săptămânii), controlul și monitorizarea strictă (chiar dacă de tip soft, rece, tehnologizată, subtilă – amplasarea birourilor la o anumită distanță sau în hale deschise, monitorizarea accesărilor Internetului, verificarea prin cartele a mișcării înăuntrul și în afara spațiului de lucru, GPS-uri pe mașini etc.) – sunt minimizate prin exacerbarea delirantă a avantajelor: salarii și beneficii mari, prestigiu, asocierea cu o entitate economică puternică, seducția imaginii asociate cu munca de birou – firmă mare, sedii noi și moderne, spații curate, oameni bine îmbrăcați.

Acestea din urmă mi se par iluzorii, întrucât, fără timp, banii nu servesc decât la un non-obiectiv: consolidarea imaginii – prin mașini scumpe, case luxoase, concedii în destinații exotice, alimentând astfel un cerc vicios greu de rupt. Ritmul pasului săltat de la un concediu la altul, singurele momente, practic, când corporatistul se manifestă ca un organism uman viu, bineînțeles cu „fructul de pădure” ca extensie a mâinii, îi provoacă dificultăți majore în formarea și păstrarea unei familii, speranța îndreptându-se tot mai mult către un coleg sau colegă de birou.

De asemenea, prestigiul resimțit este în mare măsură artificial indus, dovadă stând, de exemplu, găselnița terminologică prin care corporatistul are întotdeauna ”manager” în titlul job-ului, chiar dacă atribuțiile lui sunt de îndosariere și înregistrare a clienților sau presupun doar alimentarea și funcționarea imprimantelor.

Cât despre mediul aseptic de lucru, consider că a cam trecut vremea când românii (după ani grei de izolare) intrau timizi și ieșeau încântați din sediile noi ale băncilor sau companiilor multi-naționale, datorită mobilierului de birou mai frumos decât cel de acasă și băilor ce păreau culmea luxului.

La final, aș vrea totuși să recunosc și unele merite sociale ale corporatismului în România (nu pentru că aș vrea să par corect și obiectiv, ci pentru a mă încredința că infierarea fenomenului a avut loc în condițiile în care am luat în considerare și aspectele pozitive asociate), cele mai relevante fiind: disciplina în muncă, implementarea de bune practici, formarea unei clase de mijloc (cu potențial, dar superficială și fără repere aspiraționale valide), acces la informație și experiențe inter-culturale diverse, facilitarea comunicării între persoane provenind din țări și culturi diferite, cu limbi diferite.

P.S. Ca un corolar, recomand romanul „Poemele secretarei” al Ștefaniei Mihalache (Editura Polirom, 2010), a cărui acțiune se desfășoară în mediul corporatist din România și al cărui personaj principal, numai bun de sacrificat, este rezumat de vorbele autoarei inserate în Dilema Veche: o fată competentă, dar bovarică, o fată care are imensa naivitate de a urma valorile corporatiste în litera lor, ajungând să se îndoape cu cărți motivaționale și cu mesaje de tipul „cum să câștigi X”, „zece pași ca să devii Y”.

Category: Agora by arcuj_ro