Articulate

În aceste vremuri, când incompetenţa guvernanţilor altoită pe patetismul deşănţat al televiziunilor mogulilor agită apele sociale, altfel foarte liniştite şi cu greu tulburabile, se îngroaşă corul celor care, ca ultimă scuză pentru contribuţia lor la starea de lucruri prin votul dat în decembrie anul trecut, triluiesc un lamentabil “dar ce, ceilalti erau mai buni?”.

Psihologic, eu pot să înţeleg strădaniile pe care le fac aceştia pentru a evita disonanţa cognitivă provocată de înregimentarea cu trup şi suflet pentru o cauză care, nu numai că nu era a lor, dar pe care timpul se încăpăţânează s-o demaşte ca fiind o uriaşă păcăleală.

Ce imi e mie mai greu să înţeleg e, cum oameni instruiţi, cu acces, practic, nelimitat la informaţie şi cu o capacitate intelectuală peste medie, s-au lăsat cu atâta uşurinţa prinşi în această capcană (şi nu mă gândesc la oportuniştii care au beneficii imediate de pe urma acestei conjuncturi).

De aceea am să încerc să transpun în argument logic ceea ce mie mi se părea de domeniul evidenţei şi să explic de ce “ceilalţi erau mai buni”.

Asta nu ţine de faptul ca preşedintele, în forma de organizare dată, are un rol eminamente de reprezentare precum şi de echilibrare a forţelor instituţionale ale statului şi, prin urmare fişei postului nu i se poate potrivi un grobian semidoct  (eu, cel putin, nu imi pot imagina că aş putea fi reprezentat de unul) şi nici un carcater conflictual, un “jucător”, rolul cerut fiind cel de arbitru.

Nici de faptul că, după atâţia ani de politizare a administraţiei, în care profesioniştii au trecut mereu de partea puterii (guvernul Năstase lucrând cel mai aplicat în acest sens a reuşit să-i colecţioneze pe cei mai mulţi dintre ei), portocaliilor le-au rămas, în mare parte, parveniţi oportunişti şi piţipoance unineuronale la care numai tupeul depăşeşte mediocritatea.

Nici în virtutea apelului către lichele a lui Liiceanu (scris cu ani buni înainte de a susţine una dintre ele), în care adresa rugămintea lichelelor care au slujit regimul lui Ceauşescu să aibă un minim de decenţă (sic!) şi să rămână în anonimat.

Nici măcar de “succesurile” repurtate în postura de ultim titular al postului pe care îl solicită (deşi asta fiind singura sancţiune ce li se poate aplica, ar trebui să funcţioneze primordial: n-ai făcut treabă/ce-ai promis pleci indiferent cine vine în locul tau, altfel vei trăi cu senzaţia că sunt mulţumit de tine).

Toate astea nu sunt decât nuanţe despre care, şi asupra cărora, ne putem pronunţa dacă structura de bază e respectată. În cazul nostru structura o reprezintă sistemul democratic. În momentul în care sistemul e ameniţat, singurul lucru de făcut e confirmarea lui, după care putem vorbi de nuanţe legate de cine, când, cum sau de ce?

Presupunând, în mod firesc, că nu toţi oamenii au pregătire psihologică şi nu pot să diagnosticheze personalităţile autoritariste oricât s-ar manifesta de agresiv, că nu toti au răbdarea să identifice abaterile de la litera, dar mai ales de la spiritul legilor mandatat să le respecte, toţi au fost martorii, însă, în mai multe rânduri, impunerii cu orice preţ a voinţei unui singur om în detrimentul mai multora.

Şi acest fapt a apărut în modul cel mai evident atunci când, după demiterea de către parlament a eternului pitic de grădină, a refuzat propunerea majoritaţii constituite în acelaşi parlament. Oricât de conjucturală sau de malefică ar fi fost această majoritate, în iad, şi nu la felix, să fi fost urzită, în momentul în care voinţa unui singur om primează în dauna voinţei mai multora, se cheamă că democraţia nu mai există în fapt. Nici nu contează ce spune litera constituţiei, spiritul democraţiei e dat de multitudine de opinii, de consultare şi, eventual, compromis astfel încât echilibru dintre forţele implicate să nu fie niciodată rupt definitiv. Scurta experienţă democratică ne dovedeşte asta şi, ori de câte ori au guvernat în oricare dintre combinaţii dintre ei, au ajuns să se controleze/anuleze reciproc, pentru că interesele lor, oricât de omogene ar părea, devin la un moment dat divergente.

Ăsta e motivul principal pentru care, în 2004, s-a mobilizat popor revoltat să se asigure că nu se alege Năstase deşi contracandidatul lui nu era nici mai deştept, nici mai frumos, nici mai incoruptibil, nici mai competent, nici cu un cv politic mai plin de rezultate şi, cu siguranţă, nici mai puţin comunist decât el (ba chiar dimpotrivă). Principiul ăsta n-a mai funcţionat aşa în 2009 şi, dincolo de fraudă, de data asta poporul, mai puţin revoltat, a mers în turmă să realeagă.

În condiţiile în care convingerea opiniei publice e că cei mai mulţi dintre politicieni sunt corupţi şi sunt interesaţi doar de propriul buzunar, poporul ar trebui să înveţe să-i mai şi sancţioneze, măcar din propriu instinct de supravieţuire, şi NICIODATĂ SĂ NU REALEGĂ.

Suprapusă realităţii dâmboviţene, realegerea e prezumţie de dictatură, făcând ca alegerea pe care o aveam de făcut să nu fie între doi contracandidaţi, ci între democraţie şi dictatură.

De aceea, Domnule Pleşu, opţiunea dvs. pentru Cocoşilă în detrimentul lui Ion a lui Miai, în valoare absolută, poate fi corectă. Dar în contextul dat, în care alegerea unuia e contrapusă realegerii celuilalt, opţiunea nu prea se mai susţine logic pentru că, decât să-l realegi pe Cocoşilă, nu numai Ion a lui Miai devine soluţie, dar chiar şi caii cu care a fugit Nilă pot fi soluţie viabilă.

Ceea ce înseamnă că “ceilalţi erau mai buni” prin prisma faptului că erau “CEILALŢI”.

Ce se întâmplă aposteriori nu face decât să confirme: după discuţii şi negocieri cu creditorii străini ai tuturor, un singur om şi-a comunicat public hotărârea asupra sorţii compatrioţilor săi şi nimeni altcineva (ai lui, duşmani, interesaţi sau dezinteresaţi) nu i-a mai putut clinti decizia nici măcar cu un milimetru, orice cale au incercat. Tragedia e că nici nu e posibil, suntem la mâna unui singur om, sperând mioritic că greşelile lui vor fi mai mici decât reuşitele (fără să avem şi un istoric care să vorbescă în acest sens), pentru că noi i-am dat pârghii (sau el şi-a luat şi noi nu l-am împiedicat) să poată să facă ceea ce vrea fără să ţină cont de nimeni şi de nimic.

Bineînţeles că neîmpiedicat şi neîmpiedicabil simţindu-se, dezvoltă progresiv şi o manie de a toate cunoscător şi  “modernizează” constituţia, deşi n-a respectat-o niciodată, impune viziuni macro-economice, deşi singura afacere făcută pe o piaţă reală (nu din cele cu statul când era pe ambele părţi ale mesei) a fost bişniţa de vaporean, reformează sistemul de educaţie, deşi la şcoală a fost un mediocru şi cărţile nu-i stârnesc entuziasm decât în pachete de 52 (vezi lectura aplicată asupra Levantului), iar odraslele au ieșit semianalfabete prin aplicarea propriului sistem de educație, ca să iau câteva exemple la întâmplare din nemărginita-i pricepere, dar mania asta e numai efectul unui lanţ cauzal la originea căruia stă poporul care l-a produs.

Singura explicaţie pe care o am e că poporului ăstuia nici măcar nu-i place democraţia, el speră cu inocenţă înduioşătoare să îl identifice printre conaţionali pe Mesia care să aibă grijă ca el să doarmă liniştit. Teoretic, există şanse să descoperi un dictator luminat care, mânat de pricepere, înţelepciune şi cele mai bune intenţii, să-şi călăuzească neamul spre lumina (s-au mai văzut cazuri), dar probabilitatea e atăt de mică şi riscul asumat atât de mare încât nici nu merită să te gândeşti la asta. Puterea absolută e atât de vicleană încât orice om normal (darmite unul gata descreierat) îşi pierde minţile, iar oameni excepţionali sunt rara avis la scara istoriei.

E ca şi cum ai juca ruleta rusească pe invers, nu cu un pistol, ci cu depozit de armament: lipseşte un singur cartuş din încărcătorul unei singure arme din întreg arsenalul. Noi ne zburăm creierii cu un zâmbet tâmp pe buze indus de speranţa acelui unic cartuş lipsă…şi asta de oricâte ori avem ocazia fără să învăţăm nimic niciodată.

Ne-am dat singuri şah mat din care nu putem ieşi decât începând o nouă partidă (aiurea în lumea largă sau acasă schimbând piesele şi, esenţial, radical abordarea).

Category: Agora by AntiM