Articulate

De când timpul a început să se comprime, datorită ritmului accelerat de viaţă, impus sau auto-impus, am fost obligaţi să facem alegeri între diferitele activităţi pe care vrem şi trebuie să le facem într-o perioadă determinată de timp (oră, zi, lună, viaţă). Am început să optăm pentru unele în defavoarea altora, criteriul de selecţie şi prioritizarea nefiind, de cele mai multe ori, nevoia de esenţial.

Goana nebună de zi cu zi şi progresul tehnic şi tehnologic au condus la imprimarea unui stil de viaţă cu scadenţe tot mai scurte, trecând de la clasicul sistem de măsurare a timpului (răsăritul şi apusul Soarelui, anotimpurile, viaţa – tinereţea şi bătrâneţea) la nano-înregistrarea lui (divizarea zilei, orei, minutului, secundei). Nu mai putem trăi fără să ne uităm frecvent la ceas, împingând în decursul zilei numeroase obligaţii ce trebuie respectate şi finalizate în termen. Nu ştim câte din toate acestea contează cu adevărat la nivel de existenţă şi nici nu avem vreme să reflectăm la asta (e considerat contra-productiv).

Şi astfel am ajuns să sacrificăm tocmai activităţile care nu contribuie direct la PIB şi nu aduc neapărat profit înregistrabil în macro sau micro indicatori economici şi financiari, însă ne pot indica sensul vieţii fiecăruia din noi – discuţiile cu prietenii sau cu oameni care au într-adevăr ceva de spus, cititul cărţilor care te pot îmbogăţi spiritual, călătorii iniţiatice sau rătăciri prin locuri necunoscute, plimbările pe jos, participarea la evenimente cu însemnătate (manifestare culturală, slujbe religioase, serbarea copiilor, înflorirea unui mugur, creşterea ierbii).

Oricare dintre acestea nu reprezintă neapărat răspunsul sau soluţia la întrebarea-dilemă care este rostul nostru pe Pământ, dar cu siguranţă oferă un spor de înţelegere comparativ cu o existenţă rutinieră şi adoptarea de clişee uniformizate.

Dintre toate aleg acum şi aici să-mi spun părerea despre rostul cărţilor şi al cititului.

De ceva vreme (mai puţin de un an) mi se întâmplă frecvent să-mi pun întrebarea „câte cărţi au citit?” sau „obişnuiesc să citească?” sau „ce carte or citi acum?” în legătură cu indivizi ai unor colectivităţi restrânse – de obicei, pe care le percep ca mulţumite de propriul stil de viaţă (ex. colegii în timpul şedinţelor, tinerii prezenţi într-un anumit club într-o anumită seară etc.).

Mi-am pus acelaşi întrebări într-o noapte pe când mă aflam într-un club bucureştean (clasat ca fiind pretenţios – fără un motiv real, părearea mea) în legătură cu tinerii, femei şi bărbaţi, băieţi şi fete, foarte drăguţi şi bine aranjaţi.

Recunosc că răspunsul pe care mi l-am dat e descurajant (deşi sunt convins că nu concordă întru-totul cu realitatea): cei prezenţi nu păreau (subliniez caracterul pur subiectiv) să aibă astfel de obiceiuri sau pasiuni ca cititul, nu îmi dădeau impresia că, în momentul exerciţiului meu, îi aşteaptă vreo carte pe noptieră sau au citit, în trecut, cărţi…ci cel mult o carte, şi toţi pe aceeaşi. Tineri foarte drăguţi şi cred cu potenţial arătau, priviţi cu ochii mijiţi, la fel, erau îmbrăcaţi asemănător, dansau aproape la fel, se purtau relativ identic, beau şi fumau cam la fel, până şi guma o mestecau cu un stil similar. Groaznic. În loc să ne descoperim menirea, propriul drum, rostul, tindem cu cerbicie spre uniformitate, clişeu, idealuri impersonale.

Silicoane şi snobism este comprimarea imaginii lăsate, fără însă ca probabil, fetele care optează tot mai des la implanturi, ca atu semnificativ pentru creşterea şanselor într-o viaţă împlinită, să cunoască reversul antic, când amazoanele (a – fără şi mazos – sân), călăreţe şi arcaşe neîntrecute, îşi tăiau sânul drept pentru a putea purta, mânui şi încorda mai uşor arcul.

Fără, cred, să fi ciocnit paharul cu Epicur (filosof grec, ce considera scopul vieţii ca fiind plăcerea, ca absenţă a suferinţei în corp şi a tulburării în suflet), tinerii puteau repede trece ca epicurieni (în accepţiunea depreciativă, mai degrabă, ca persoană înclinată spre plăceri), deşi dacă desertul uneori ar fi o carte, nuanţa atribuită ar putea desemna persoane care uzează cu rafinament de plăceri delicate, alese, îndeosebi de cele spirituale.

Lectura uneori ar putea face trecerea firească de la snobul iritant şi inutil, care admiră şi imită fără discernământ tot ce este la modă, la elevii nearistocraţi, a căror condiţie „sine nobilitas” era menţionată abreviat în cataloagele colegiilor britanice Eton şi Harrow.

Refuzul de a-şi lărgi orizontul, alegând norma facilă, provine şi din faptul că nu citim.

Lectura nu e un panaceu al vieţii.

L-am auzit pe Andrei Pleşu, povestind într-o apariţie televizată, cum, tânăr şi scolastic fiind şi simţind pentru prima dată fiorul dragostei, a alergat naiv la dicţionar căutând semnificaţia cuvântului şi aşteptând să-şi clarifice în mod livresc ce simte şi ce trebuie să facă în asemenea ipostază. Evident nu a putut găsi explicaţie şi leac.

Nu cred că trebuie să citim. Părinţii şi profesorii îşi obligă copiii să citească („trebuie să citeşti, dacă vrei să devii cineva” – este tot un clişeu), fără să înţeleagă sau să explice raţiunea cititului.

Cărţile (şi nu toate – vă rog, nu mai citiţi genul „Mă dau în vânt după cumpărături”) îţi oferă posibilitatea lărgirii experienţei directe proprii. Împotriva determinismului spaţio-temporal, lectura îţi oferă posibilitatea de a naviga în alte vremuri si pe alte meridiane inaccesibile poate altfel. La limită, o experienţă bogată de viaţă poate suplini cititul. Dacă obişnuieşti să călătoreşti foarte mult, interacţionezi des cu oameni dintre cei mai diverşi, observi cu atenţie spectacolul ce se derulează în jurul tău, îţi pui frecvente întrebări introspective, încerci experienţe noi, iubeşti până la beţie şi suferi până la auto-descompunere poţi trata cărţile de sus, plasându-le periferic. Dar când duci o existenţă rutinieră, plină de automatisme, lipsită de inflexiuni pulsionale este extrem de dificil să ajungi să-ţi descoperi singur sensul propriei vieţi.

Lipsa de credit în propria opţiune a celor ce aleg să facă altceva sau, mai trist, să nu facă nimic, în loc să citească, este dovedită de răspunsurile frecvente livrate automat când sunt întrebaţi de către prieteni sau în formule semi-oficiale, publice (CV-uri, interviuri etc.) dacă citesc. Invariabil se răpunde afirmativ şi se menţionează, pentru întărire, o carte pe care au citit-o vreodată sau de care au auzit vorbindu-se laudativ (cartea aleasă trebuie să fie neapărat de bon ton, vezi cazurile Mutu – Idiotul sau politicienii vremii – Cărtărescu).

Aş vrea să văd oameni care citesc mai mult, interesaţi să-şi răspundă la anumite întrebări, deopotrivă cum aş vrea ca cei care nu citesc să o afirme onest, ferm sau timid, cu regret sau încrezători, asumându-şi o opţiune conştientă şi fundamentată în forurile personale.

Oameni maturi, după toate normele societăţii de astăzi, se dovedesc neterminaţi la nivel de personalitate, neconturaţi de propriile principii, concepţii, idealuri, limite, sunt fluizi, gata imediat să se transforme radical la influenţele externe.

Category: Agora by arcuj_ro