Cineva mi-a urat recent „încearcă, pentru o clipă să fi singur şi inactual”. Este timpul să-mi folosesc acest privilegiu şi să scriu despre ceva ce nu are legătură directă şi imediată cu freamătul zilelor acestora. Plec de la premisa-concepţie (generalizată – cum îi stă bine unei premise şi personală – cum îi stă bine unei concepţii) că nu rezonez, deopotrivă, cu telespectatorii B1 şi Antena 3, prea rigid-radicali în opţiunile lor (fără a lăsa loc de nuanţări şi corecţii). Nu exclud asumarea unei misiuni, subordonarea întregului la un obiectiv (explicit sau implicit), tălmăcirea partinică şi subiectivă a unor fapte, situaţii, idei, însă acuz abordarea strict mono-coloristică, convingerea de nezdruncinat că ceea ce se prezintă sau se vede este singura culoare ce face bine ochiului, dezirabilă, altfel mai bine închizi ochii. Îmi pare contra-productiv, conflictual, chiar toxic.
Cu toate acestea sunt un devorator sistematic al programelor TV. Astfel, asist tulburat cum personaje învestite cu rol de formatori de opinie sau insinuate la o tribună publică, pe bază de tupeu, debit verbal suculent, venin ce trebuie să-şi găsească victime sau aluat de histrioni, manifestă total dezinteres pentru funcţia educativă asociată unei astfel de posturi. Aspect ce-i face faptic ilegitimi (din păcate nu şi în ochii noştri sau ai lor).
Ignorând sau neconştientizând faptul că televizorul (lângă care se alătură tot mai viguros Internetul) a devenit cea mai răspândită metodă educaţională de masă, realizatorii şi producătorii TV, în cvasi-totalitatea lor, sunt ataşaţi entuziast de rating, profit, notorietate, refuzând orice responsabilitate civică, socială, pedagogică (în afara celor ce le hrăneşte conjunctural vanitatea). Scuza frecventă a acestor iubitori de arginţi şi şlefuitori talentaţi ai propriei imagini este că profilul educaţional invocat nu se regăseşte în fişa postului lor. Replica favorită a lor este că nu ei (părţi componente ale unor entităţi private angrenate colţos în economia de piaţă), ci instituţiile statului (în cazul lor, în special, televiziunea şi radiodifuziunea publică) ar trebui să se preocupe cu livrarea de doze educaţionale şi culturale, vitale unei atmosfere respirabile.
Cinic, iresponsabil şi nimic mai fals. Pe acelaşi model, grădiniţele, şcolile sau univesrităţile private nu ar trebui să fie interesate de formare personală şi profesională (şi nici evaluate şi judecate ca atare), ci doar de numărul candidaţilor şi al absovenţilor.
Expresia cea mai iritantă a acestei atitudini de neînţeles la o întreagă categorie profesională este lauda publică cu audienţele. Nu îmi dau seama ce psihologie de masă aplică, însă, recunosc, nu mai suport să-mi vânture prin faţă nişte cifre şi procentaje care să le ateste calitatea de lideri de audienţă (bineînţeles că nu la nivel general, ci pentru un anumit interval bine ales, de vreo câteva minute, pentru nişte caracteristici ale publicului cel puţin halucinante într-o lume în permanentă mişcare – cu vârsta între 25 şi 45 de ani, mediu urban, mă întreb rezidenţialele Pipera şi Corbeanca dacă intră la rural).
Pentru telespectatori în general nu contează cât o are de mare (audienţa) un realizator sau altul, aceste sondaje/măsurători fiind exclusiv de uz intern (pentru publicitari, directori de programe, patroni, producătorii sau realizatorii înşişi). Încerc să induc o analogie masculină vulgară, căci evit să o descriu. Exhibarea publică a dotării personale este neavenită (chiar necuvenită), un scandal. Poate deveni atu doar în manifestări strict personale, intime. De aceea, le recomand să o ţină departe de văzul nostru, că sincer nu mă interesează dacă, alegând să vizionez o emisiune, un program TV etc., în acelaşi moment în blocul meu, cartier, oraş, ţară şamd sunt şi alte zeci, sute, mii de persoane care fac acelaşi lucru. Irelevant şi iritant ca o opţiune personală să mă transforme în indicator, unitate sau chiar subunitate statistică. În mod relativ similar, când aleg să văd un film la DVD player, voi repeta experienţa strict pe raţiuni individuale/personale şi nu dacă şi alţi vecini, prieteni, cunoştinţe (din mediul urban sau rural, tineri sau vârstnici, intelectuali sau muncitori calificaţi, femei sau bărbaţi) au făcut exact acelaşi lucru în acelaşi interval de timp. Afişarea pe post a audienţelor, comparaţiile vanitoase cu colegii de breaslă sunt gesturi vulgare şi arogante, ce denotă complexe comportamentale sau instituţionale.
O dispută personală (tranşată public) între două personaje cu notorietate televizuală (Mihai Gâdea şi Andrei Pleşu) a dus această exhibare neruşinată a audienţelor la un nivel superior. În trânta celor doi (faţă de care nu vreau să-mi exprim vreo opinie), la un moment dat s-a apelat la un contra-atac fulgerător pe flanc, care ar fi putut fi eficient şi dezirabil, dacă nu s-ar fi petrecut prin depăşirea conturului terenului, adică prin depăşirea liniei de „out”. Astfel argumentul folosit pentru punctarea decisivă au fost audienţele, comparându-se aparent inocent cifrele de la „Sinteza zilei” – Antena 3, „Dănutz SRL” –TVR1 cu cele înregistrate de emisiunea lui Pleşu şi Liiceanu de la TVR1. Prin acest procedeu, Pleşu ar fi trebuit să-şi retragă timid şarjele şi să se autoizoleze, că oricum este evitat de publicul larg, fiind marginal, periferic şi mărunt.
Doar că silogismul uzitat îmi zgândără mie „algebra”. E ca şi cum profesorul de sport ar fi declarat liderul de necontestat al colegiului profesoral şi s-ar manifesta superior în cancelarie cu „profa” de chimie, întrucât după un sondaj în rândul elevilor de-a şaptea a rezultat că preferinţele acestora se îndreaptă către orele de educaţie fizică în proporţie de 81%, iar cele către lecţiile de chimie doar la un nivel de 0,02%. Zic să introducem în programa şcolară 12 ore de sport pe săptămână şi o oră de chimie la 3 luni că altfel suntem deplasaţi, ilegitimi şi abuzivi.
Apelul meu este să redevenim rezonabili şi responsabili. Emisiunile culturale trebuie să existe, iar la televiziunea publică prezenţa lor e obligatorie, indiferent dacă fac audienţe sau nu, dacă se pot autofinanţa sau nu. Într-o societate în care emisiunea lui Pleşu şi Liiceanu ar face audienţe mai mari decât Dănutz SRL şi Sinteza zilei, nu am avea clasa politică pe care o avem, nu am avea jurnaliştii pe care îi avem, cei doi oameni de cultură ar trebui să-şi sporească semnificativ eforturile pentru a rămâne proaspeţi şi în actualitate, iar noi ceilalţi am conştientiza, de exemplu, că de Crăciun celebrăm naşterea lui Isus şi nu tăierea porcului sau coacerea cozonacilor, masacrarea stomacului şi luarea cu asalt a mall-urilor pentru cadouri, unele fără nici o legătură cu spiritul creştin.
Pe acest raţionament, filmele porno probabil l-ar scoate pe Gâdea din grila TV, dar ar transforma în timp publicul din oameni (mai buni sau mai răi) în animale în călduri.